vineri, 24 februarie 2012
E aleanul
*
Rămâi a fi o femeie Super Fly.
Gwen Stephani
Aceste ciudate împerecheri, unde fiecare în sine își dorește spre final puțină neliniște spre a fi creditată unul pentru altul. Trecere anilor golește în tăcere amprentele atașamentului. Așa precum râsetul fals al ploii accentuează uzura umerilor aplecați, o nouă naștere fiduciară. Firele lungi de păr fac să fie reconsiderat mitul despre sirenele ce au corpul jumătate pește, altă jumătate femeie super fly. Pentru noi nu există, oricum, nici un singur moment de odihnă, un mod amânat de pornire, într-un fel oarecare abandonare prin acord mutual. Nici nu încercăm să recuperăm arheologia de înțelegere parțială a Altora. Nu căutăm tatuajele femeii în satinul alb al dimineții, ne conformăm cu transpirația actului sexual neprevăzut de pe scărița de incendiu a sutienului ei. Lipsă de stil în a rătăci vesmintele vechi a autostimei în lăzi, pe care cineva a mâzgălit numele tău, ca și când s-ar fi înnegrit alcoolul singurătății pe salteaua de lână nenaturală, în partea situată mai sus de coapsă. Pasul discret are loc în cuvântul omis. Iar după atâția ani nu mai e un soi de ploaie, un ghem de brațe încrucișate, ceva asemănător unui țipături înfundate ce vrea să spună: Nu pot suporta lipsa ta, mai acută decât condamnarea paielor și a ochilor de semințe pe suprafața sticlei. Nu ne sunt proprii corpurile fragile și nici cele splendide. Nu posedăm zăpadă, alfabetul profitorilor, suferința, rutina. Nici elegii sângerânde din fiecare rană și nici dulceața de pe urmă a despărțirii. Niciodată privirea noastră nu a fost tihnă încinsă de muzica azurie în locuință, o ascensiune aventuroasă prin zidurile de lemn și crăpăturile din acoperiș, absență abia perceptibilă a becului ce sfârâie. Și nu e nimic în absolut în acest oraș de insomnii, o ploaie improvizată de iarnă între noi. Nici istoria de umbre indescifrabile, chipuri ce se cer în a numi nostalgia. Acum suntem doar două voci se sting în abis, până în punctul care aici se revelează, e fără îndoială ceea ce aici se lasă.
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
De La pols de la sal, 2012
*****
ÉS ANHEL
Continues sent una fembra Super Fly.
Gwen Stephani
Aquests acoblaments estranys en què alcapdavall cadascú desitja de la seua banda el rònec neguit que l’un paga a l’altre. Els anys buiden les empremtes de la volença en silenci. Com en la falsa rialla de la pluja que eixampla el frec dels muscles repelats, un nou naixement fiduciari. Els cabells llargs capgiren el mite de les sirenes esdevingudes meitat peix, meitat fembra super fly. Per a nosaltres no hi ha, però, cap mena d’interrupció, cap mena de començ sojornat, cap mena d’abandó per acord mutu. Tampoc no mirem de recobrar l’arqueologia facilitària dels Altres. No busquem els tatuatges de la dona en el blanc setí de la matinada, ens conformem amb l’exsudació del sexe fortuït en l’escaleta d’incendis del seu subjectador. Cap estil en la pèrdua de la roba vella de l’autoestima en caixes, on algú ha gargotejat el teu nom, com si enfosquira l’alcohol de la soledat al matalàs de llana borda, en la taca oberta del teu engonal. El pas secret s’esdevé en la paraula esborrada. I després de tants anys ni tan sols és ja una mena de pluja, una mena de braços en creu, una mena de critet ofegat que volguera significar: No puc estar-me’n sense tu, per bé que la condemna dels rostolls i ulls de llavors damunt del vidre. Mai no semblàrem cossos fràgils ni esplendorosos. No posseïem la neu, el sil•labari de panteixos, sofriment, rutina. Ni elegies dessagnades en cada colp ni esperàvem la dolçor darrera del comiat. Mai la nostra mirada no fou la quietud encesa per la música blava a la cambra, una ascensió atzarosa a través dels murs de fusta i de les esquerdes al sostre, l'absència menuda de la bombeta que taral•leja. I no és ben bé això en aquesta ciutat d’insomnis, una improvisada pluja d’hivern entre nosaltres. Cap història d’ombres indesxifrables, els rostres que es volen per a nomenar-hi la nostàlgia. Només som ara dues veus que minven al buit, fins al punt que el que s’hi revela, es justament el que s’hi deixa.
Pere Bessó
De La pols de la sal, 2012
*****
ES ANHELO
Sigues siendo una hembra Super Fly.
Gwen Stephani
Estos extraños acoplamientos en que al cabo cada quien desea por su lado el escaso desasosiego que uno paga al otro. Los años vacían las huellas de la querencia en silencio. Como en la risa falsa de la lluvia que ensancha el roce de los hombros repelados, un nuevo nacimiento fiduciario. Los cabellos largos dan la vuelta al mito de las sirenas vueltas mitad pez, mitad hembra super fly. Para nosotros no hay, sin embargo, interrupción de ninguna clase, manera alguna de comienzo aplazado, en modo alguno abandono por mutuo acuerdo. Tampoco tratamos de recuperar la arqueología de corto entendimiento de los Otros. No buscamos los tatuajes de la mujer en el blanco satén de la madrugada, nos conformamos con la exudación del sexo fortuito en la escalerilla de incendios de su sujetador. Falta de estilo en la pérdida de la ropa vieja de la autoestima en cajas, en donde alguien ha garabateado tu nombre, como si obscureciera el alcohol de la soledad en el colchón de lana borde, en la mancha abierta de tu ingle. El paso sigiloso sucede en la palabra borrada. Y después de tantos años ni siquiera es ya una especie de lluvia, una suerte de brazos en cruz, algo parecido a un gritito ahogado que querría significar: No puedo aguantar sin ti, por más que la condena de los rastrojos y ojos de semillas sobre el vidrio. Nunca parecimos cuerpos frágiles ni esplendorosos. No poseíamos la nieve, el silabario de jadeos, sufrimiento, rutina. Ni elegías desangradas en cada golpe ni esperábamos el dulzor último de la despedida. Nunca nuestra mirada fue la quietud encendida por la música azul en la habitación, una ascensión azarosa a través de los muros de madera y de las grietas del techo, la ausencia menuda de la bombilla que tararea. Y no es eso en absoluto en esta ciudad de insomnios, una improvisada lluvia de invierno entre nosotros. Ninguna historia de sombras indescifrables, los rostros que se quieren para nombrar la nostalgia. Ahora sólo somos dos voces que menguan en el vacío, hasta el punto que lo que acá se revela, es precisamente lo que acá se deja.
Pere Bessó
De La pols de la sal, 2012
Rămâi a fi o femeie Super Fly.
Gwen Stephani
Aceste ciudate împerecheri, unde fiecare în sine își dorește spre final puțină neliniște spre a fi creditată unul pentru altul. Trecere anilor golește în tăcere amprentele atașamentului. Așa precum râsetul fals al ploii accentuează uzura umerilor aplecați, o nouă naștere fiduciară. Firele lungi de păr fac să fie reconsiderat mitul despre sirenele ce au corpul jumătate pește, altă jumătate femeie super fly. Pentru noi nu există, oricum, nici un singur moment de odihnă, un mod amânat de pornire, într-un fel oarecare abandonare prin acord mutual. Nici nu încercăm să recuperăm arheologia de înțelegere parțială a Altora. Nu căutăm tatuajele femeii în satinul alb al dimineții, ne conformăm cu transpirația actului sexual neprevăzut de pe scărița de incendiu a sutienului ei. Lipsă de stil în a rătăci vesmintele vechi a autostimei în lăzi, pe care cineva a mâzgălit numele tău, ca și când s-ar fi înnegrit alcoolul singurătății pe salteaua de lână nenaturală, în partea situată mai sus de coapsă. Pasul discret are loc în cuvântul omis. Iar după atâția ani nu mai e un soi de ploaie, un ghem de brațe încrucișate, ceva asemănător unui țipături înfundate ce vrea să spună: Nu pot suporta lipsa ta, mai acută decât condamnarea paielor și a ochilor de semințe pe suprafața sticlei. Nu ne sunt proprii corpurile fragile și nici cele splendide. Nu posedăm zăpadă, alfabetul profitorilor, suferința, rutina. Nici elegii sângerânde din fiecare rană și nici dulceața de pe urmă a despărțirii. Niciodată privirea noastră nu a fost tihnă încinsă de muzica azurie în locuință, o ascensiune aventuroasă prin zidurile de lemn și crăpăturile din acoperiș, absență abia perceptibilă a becului ce sfârâie. Și nu e nimic în absolut în acest oraș de insomnii, o ploaie improvizată de iarnă între noi. Nici istoria de umbre indescifrabile, chipuri ce se cer în a numi nostalgia. Acum suntem doar două voci se sting în abis, până în punctul care aici se revelează, e fără îndoială ceea ce aici se lasă.
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
De La pols de la sal, 2012
*****
ÉS ANHEL
Continues sent una fembra Super Fly.
Gwen Stephani
Aquests acoblaments estranys en què alcapdavall cadascú desitja de la seua banda el rònec neguit que l’un paga a l’altre. Els anys buiden les empremtes de la volença en silenci. Com en la falsa rialla de la pluja que eixampla el frec dels muscles repelats, un nou naixement fiduciari. Els cabells llargs capgiren el mite de les sirenes esdevingudes meitat peix, meitat fembra super fly. Per a nosaltres no hi ha, però, cap mena d’interrupció, cap mena de començ sojornat, cap mena d’abandó per acord mutu. Tampoc no mirem de recobrar l’arqueologia facilitària dels Altres. No busquem els tatuatges de la dona en el blanc setí de la matinada, ens conformem amb l’exsudació del sexe fortuït en l’escaleta d’incendis del seu subjectador. Cap estil en la pèrdua de la roba vella de l’autoestima en caixes, on algú ha gargotejat el teu nom, com si enfosquira l’alcohol de la soledat al matalàs de llana borda, en la taca oberta del teu engonal. El pas secret s’esdevé en la paraula esborrada. I després de tants anys ni tan sols és ja una mena de pluja, una mena de braços en creu, una mena de critet ofegat que volguera significar: No puc estar-me’n sense tu, per bé que la condemna dels rostolls i ulls de llavors damunt del vidre. Mai no semblàrem cossos fràgils ni esplendorosos. No posseïem la neu, el sil•labari de panteixos, sofriment, rutina. Ni elegies dessagnades en cada colp ni esperàvem la dolçor darrera del comiat. Mai la nostra mirada no fou la quietud encesa per la música blava a la cambra, una ascensió atzarosa a través dels murs de fusta i de les esquerdes al sostre, l'absència menuda de la bombeta que taral•leja. I no és ben bé això en aquesta ciutat d’insomnis, una improvisada pluja d’hivern entre nosaltres. Cap història d’ombres indesxifrables, els rostres que es volen per a nomenar-hi la nostàlgia. Només som ara dues veus que minven al buit, fins al punt que el que s’hi revela, es justament el que s’hi deixa.
Pere Bessó
De La pols de la sal, 2012
*****
ES ANHELO
Sigues siendo una hembra Super Fly.
Gwen Stephani
Estos extraños acoplamientos en que al cabo cada quien desea por su lado el escaso desasosiego que uno paga al otro. Los años vacían las huellas de la querencia en silencio. Como en la risa falsa de la lluvia que ensancha el roce de los hombros repelados, un nuevo nacimiento fiduciario. Los cabellos largos dan la vuelta al mito de las sirenas vueltas mitad pez, mitad hembra super fly. Para nosotros no hay, sin embargo, interrupción de ninguna clase, manera alguna de comienzo aplazado, en modo alguno abandono por mutuo acuerdo. Tampoco tratamos de recuperar la arqueología de corto entendimiento de los Otros. No buscamos los tatuajes de la mujer en el blanco satén de la madrugada, nos conformamos con la exudación del sexo fortuito en la escalerilla de incendios de su sujetador. Falta de estilo en la pérdida de la ropa vieja de la autoestima en cajas, en donde alguien ha garabateado tu nombre, como si obscureciera el alcohol de la soledad en el colchón de lana borde, en la mancha abierta de tu ingle. El paso sigiloso sucede en la palabra borrada. Y después de tantos años ni siquiera es ya una especie de lluvia, una suerte de brazos en cruz, algo parecido a un gritito ahogado que querría significar: No puedo aguantar sin ti, por más que la condena de los rastrojos y ojos de semillas sobre el vidrio. Nunca parecimos cuerpos frágiles ni esplendorosos. No poseíamos la nieve, el silabario de jadeos, sufrimiento, rutina. Ni elegías desangradas en cada golpe ni esperábamos el dulzor último de la despedida. Nunca nuestra mirada fue la quietud encendida por la música azul en la habitación, una ascensión azarosa a través de los muros de madera y de las grietas del techo, la ausencia menuda de la bombilla que tararea. Y no es eso en absoluto en esta ciudad de insomnios, una improvisada lluvia de invierno entre nosotros. Ninguna historia de sombras indescifrables, los rostros que se quieren para nombrar la nostalgia. Ahora sólo somos dos voces que menguan en el vacío, hasta el punto que lo que acá se revela, es precisamente lo que acá se deja.
Pere Bessó
De La pols de la sal, 2012
Visul revăzut
*
Stingi lumânarea în fiecare seară, săruți întunericul,
spunând “noapte bună” patului și scaunului orb,
cei ce susțin corpul tău când acesta cere odihnă
și se obstinează să se relaxeze în îmbrățișările lor.
Noaptea inertă te copleșește, vine de peste tot,
călătorești cu ea într-un vis ce dispare spre dimineața,
luând cu sine copaci obosiți de ramurile lor ireale
și un tip pirpiriu rătăcit printre tulpinile de lut.
Andrei Langa
*****
EL SUEÑO REVISITADO
Apagas la vela cada tarde, besas la oscuridad,
diciendo “buenas noches” a la cama y a la silla ciega,
los únicos que sostienen tu cuerpo cuando este pide descanso
y persiste en relajarse solo en sus abrazos.
La noche inerte te desanima, viene por todos los lados,
viajas con ella en un sueño que desaparece por la mañana,
llevando consigo árboles cansados de sus ramas irreales
y a un individuo canijo perdido entre los troncos de barro.
Andrei Langa
Stingi lumânarea în fiecare seară, săruți întunericul,
spunând “noapte bună” patului și scaunului orb,
cei ce susțin corpul tău când acesta cere odihnă
și se obstinează să se relaxeze în îmbrățișările lor.
Noaptea inertă te copleșește, vine de peste tot,
călătorești cu ea într-un vis ce dispare spre dimineața,
luând cu sine copaci obosiți de ramurile lor ireale
și un tip pirpiriu rătăcit printre tulpinile de lut.
Andrei Langa
*****
EL SUEÑO REVISITADO
Apagas la vela cada tarde, besas la oscuridad,
diciendo “buenas noches” a la cama y a la silla ciega,
los únicos que sostienen tu cuerpo cuando este pide descanso
y persiste en relajarse solo en sus abrazos.
La noche inerte te desanima, viene por todos los lados,
viajas con ella en un sueño que desaparece por la mañana,
llevando consigo árboles cansados de sus ramas irreales
y a un individuo canijo perdido entre los troncos de barro.
Andrei Langa
marți, 21 februarie 2012
Seminția ruinei
*
Nimic mai gol
decât placa principală a unui calculator ce a cedat.
Nimic și, totuși, continuă să sufere memoria
sau această încrucișare confuză a metalului,
adesea atât de neobișnuită.
Cunoaște-va, ziceau, senzația dezolării
prin penetrarea prolixă și întrebarea înăbușită de la naștere.
Aici ai ceremonia cuantică
a unei vertebre de cupru, neputincioasă, hemolizată.
Ciudat locaș pentru verdictul tăios
de retezare a părului ființei
în pupila nemișcată a unui examinator atent.
Adică, nu există erezie pe sticlă
pentru obiectivitate electrolitică,
nici cation care să nu aibă obișnuința, să moară la limită.
Mi s-au împotmolit pașii, monologul și de asemenea
adolescența
ce mereu o creezi, să fie spirală. Inclusiv, să menționezi trilobatul
în epigraful transcris din lexicul binar.
Abia dacă îmi amintesc de tastatură, de copilărie,
și, de câteva zile, de liturghia
tuturor tangențelor, despuindu-mă.
Ciudată, da, seminția nepieritoare a ruinii
ignorând ghilotina. Nimic, naufragiul,
nici algoritmul plat al maladiei Alzheimer.
Poem de Pilar Iglesias de la Torre, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul "Bisectoare pentru un interior", 2006
*****
LA ESTIRPE DE LA RUINA
Nada tan desnudo
como la placa base de un ordenador rendido.
Nada y, sin embargo, permanece a la intemperie la reseña
o esa encrucijada inextricable del metal,
a menudo, tan insólita.
Conoceré, decían, el tacto de la desolación
en su empapar prolijo y la pregunta extinta al nacimiento.
He aquí la ceremonia cuántica
de una vértebra de cobre, exangüe, hemolizada.
Extraño dormitorio el veredicto inquebrantable
de la depilación del ser
en la midriasis quieta de un alambique experto.
Porque, no hay herejía en vidrio
para la objetividad electrolítica,
ni catión que no acostumbre, a morir el límite.
Se me acabaron los pasos, el monólogo y también,
la adolescencia
que siempre crees, sea la espiral. Incluso, mencionar el trébol
en el epígrafe transcrito del léxico binario.
Apenas si recuerdo del teclado, la niñez,
y hace días de la liturgia en fa
de todas las tangentes, desvistiéndome.
Extraña, sí, la estirpe inextinguible de la ruina
dando pie a la cizalla. Nada, el naufragio,
ni el lívido algoritmo del Alzheimer.
Pilar Iglesias de la Torre
Del libro "BISECTRIZ PARA UN ADENTRO", 2006
Nimic mai gol
decât placa principală a unui calculator ce a cedat.
Nimic și, totuși, continuă să sufere memoria
sau această încrucișare confuză a metalului,
adesea atât de neobișnuită.
Cunoaște-va, ziceau, senzația dezolării
prin penetrarea prolixă și întrebarea înăbușită de la naștere.
Aici ai ceremonia cuantică
a unei vertebre de cupru, neputincioasă, hemolizată.
Ciudat locaș pentru verdictul tăios
de retezare a părului ființei
în pupila nemișcată a unui examinator atent.
Adică, nu există erezie pe sticlă
pentru obiectivitate electrolitică,
nici cation care să nu aibă obișnuința, să moară la limită.
Mi s-au împotmolit pașii, monologul și de asemenea
adolescența
ce mereu o creezi, să fie spirală. Inclusiv, să menționezi trilobatul
în epigraful transcris din lexicul binar.
Abia dacă îmi amintesc de tastatură, de copilărie,
și, de câteva zile, de liturghia
tuturor tangențelor, despuindu-mă.
Ciudată, da, seminția nepieritoare a ruinii
ignorând ghilotina. Nimic, naufragiul,
nici algoritmul plat al maladiei Alzheimer.
Poem de Pilar Iglesias de la Torre, traducere în română de Andrei Langa
Din volumul "Bisectoare pentru un interior", 2006
*****
LA ESTIRPE DE LA RUINA
Nada tan desnudo
como la placa base de un ordenador rendido.
Nada y, sin embargo, permanece a la intemperie la reseña
o esa encrucijada inextricable del metal,
a menudo, tan insólita.
Conoceré, decían, el tacto de la desolación
en su empapar prolijo y la pregunta extinta al nacimiento.
He aquí la ceremonia cuántica
de una vértebra de cobre, exangüe, hemolizada.
Extraño dormitorio el veredicto inquebrantable
de la depilación del ser
en la midriasis quieta de un alambique experto.
Porque, no hay herejía en vidrio
para la objetividad electrolítica,
ni catión que no acostumbre, a morir el límite.
Se me acabaron los pasos, el monólogo y también,
la adolescencia
que siempre crees, sea la espiral. Incluso, mencionar el trébol
en el epígrafe transcrito del léxico binario.
Apenas si recuerdo del teclado, la niñez,
y hace días de la liturgia en fa
de todas las tangentes, desvistiéndome.
Extraña, sí, la estirpe inextinguible de la ruina
dando pie a la cizalla. Nada, el naufragio,
ni el lívido algoritmo del Alzheimer.
Pilar Iglesias de la Torre
Del libro "BISECTRIZ PARA UN ADENTRO", 2006
luni, 20 februarie 2012
Pe buzele tale
*
Pe buzele tale
cuvântul sigilat;
pe ale mele,
frivolitatea,
versul codificat,
visul continuu,
iute de picior;
iar în mâinile noastre,
lanțurile timpului,
moștenire a anilor,
sculptată cu multă migală
între piatră și daltă.
Poem de Joana Navarro, traducere în română de Andrei Langa
*****
ALS TEUS LLAVIS
Als teus llavis,
la paraula lacrada;
als meus
la lleugeresa,
el vers encriptat,
el somni indeleble
de peus alat;
i a les nostres mans,
les cadenes del temps,
l'herència dels anys
escolpida a consciència
entre pedra i cisell.
Joana Navarro
*****
EN TUS LABIOS
En tus labios
la palabra lacrada;
en los míos,
la ligereza,
el verso encriptado,
el sueño indeleble
de pies alado;
y en nuestras manos,
las cadenas del tiempo,
la herencia de los años,
esculpida a conciencia
entre piedra y cincel.
Joana Navarro
Pe buzele tale
cuvântul sigilat;
pe ale mele,
frivolitatea,
versul codificat,
visul continuu,
iute de picior;
iar în mâinile noastre,
lanțurile timpului,
moștenire a anilor,
sculptată cu multă migală
între piatră și daltă.
Poem de Joana Navarro, traducere în română de Andrei Langa
*****
ALS TEUS LLAVIS
Als teus llavis,
la paraula lacrada;
als meus
la lleugeresa,
el vers encriptat,
el somni indeleble
de peus alat;
i a les nostres mans,
les cadenes del temps,
l'herència dels anys
escolpida a consciència
entre pedra i cisell.
Joana Navarro
*****
EN TUS LABIOS
En tus labios
la palabra lacrada;
en los míos,
la ligereza,
el verso encriptado,
el sueño indeleble
de pies alado;
y en nuestras manos,
las cadenas del tiempo,
la herencia de los años,
esculpida a conciencia
entre piedra y cincel.
Joana Navarro
joi, 16 februarie 2012
Orașul toamnei
*
Te iubesc,
culoare de trandafir în toamnă
Betül Tariman
Aripa cunoaște tristețea norilor de mătase,
puful păsărilor ce-și au cuibul în duzii
de pe strada durerii.
Știe de furtuna de umbre și de vârtejul apelor,
ovalul oglinzii umflate de febra aurorii,
mercurul tuturor devierilor termometrului
iubirilor vechi.
Tristețea: “Pe fața morții se vede totul“
Ochii mei s-au scaldat în ai tăi,
sângele meu s-a mutat în inima ta,
dar nicicând lumina nu-mi va ajunge la beznă.
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
*****
LA CIUTAT DE LA TARDOR
Et vull
color de rosa en la tardor
Betül Tariman
Coneix l’ala la tristesa dels núvols de seda,
les fulles dels ocells que niuen a les moreres
de l’avinguda del dolor.
Sap de la tempesta i el devessall de les aigües
l’aiguavessant de l’espill bombejat per la febre de l’alba,
l’argent viu de tots els desvaris del termòmetre
dels amors vells.
La tristesa: “en la cara de la mort tot es veu”
Els meus ulls s’han rentat en els teus
La meua sang s’ha mudat al teu cor,
però mai no m’arribarà la llum a la boira.
Pere Bessó
De "Aigües turques", 2010
*****
LA CIUDAD DEL OTOÑO
Te quiero
color de rosa en el otoño
Betül Tariman
Conoce el ala la tristeza de las nubes de seda,
las hojas de los pájaros que anidan en las moreras
de la avenida del dolor.
Sabe de la tormenta de sombras y el turbión de las aguas,
la ladera del espejo bombeado por la fiebre del alba,
el mercurio de todos los desvaríos del termómetro
de los amores viejos.
La tristeza: “En la cara de la muerte todo se ve”
Mis ojos se han lavado en los tuyos
Mi sangre se ha mudado a tu corazón,
pero nunca me llegará la luz a la niebla.
Pere Bessó
Aigües turques
Te iubesc,
culoare de trandafir în toamnă
Betül Tariman
Aripa cunoaște tristețea norilor de mătase,
puful păsărilor ce-și au cuibul în duzii
de pe strada durerii.
Știe de furtuna de umbre și de vârtejul apelor,
ovalul oglinzii umflate de febra aurorii,
mercurul tuturor devierilor termometrului
iubirilor vechi.
Tristețea: “Pe fața morții se vede totul“
Ochii mei s-au scaldat în ai tăi,
sângele meu s-a mutat în inima ta,
dar nicicând lumina nu-mi va ajunge la beznă.
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
*****
LA CIUTAT DE LA TARDOR
Et vull
color de rosa en la tardor
Betül Tariman
Coneix l’ala la tristesa dels núvols de seda,
les fulles dels ocells que niuen a les moreres
de l’avinguda del dolor.
Sap de la tempesta i el devessall de les aigües
l’aiguavessant de l’espill bombejat per la febre de l’alba,
l’argent viu de tots els desvaris del termòmetre
dels amors vells.
La tristesa: “en la cara de la mort tot es veu”
Els meus ulls s’han rentat en els teus
La meua sang s’ha mudat al teu cor,
però mai no m’arribarà la llum a la boira.
Pere Bessó
De "Aigües turques", 2010
*****
LA CIUDAD DEL OTOÑO
Te quiero
color de rosa en el otoño
Betül Tariman
Conoce el ala la tristeza de las nubes de seda,
las hojas de los pájaros que anidan en las moreras
de la avenida del dolor.
Sabe de la tormenta de sombras y el turbión de las aguas,
la ladera del espejo bombeado por la fiebre del alba,
el mercurio de todos los desvaríos del termómetro
de los amores viejos.
La tristeza: “En la cara de la muerte todo se ve”
Mis ojos se han lavado en los tuyos
Mi sangre se ha mudado a tu corazón,
pero nunca me llegará la luz a la niebla.
Pere Bessó
Aigües turques
Adjectivele dau târcoale
*
Lui Pere Bessó, părtaș în ale cuvântului. Mulți Ani Fericiți, prietene…
Adjectivele dau târcoale
orașelor fără de denumiri și trecut,
pronumele se apără prin ceață,
articolele vorbesc
din incertitudinea nimicului,
sunt substantive albe prin ceață
ce fac poeme fără de final.
Adverbele murmură tainele
pe care verbele nu le pot exprima.
În prepoziții
cuvintele se ascund
de nisip, noroi și mocirlă,
printre conjuncții trece timpul
iar în interjecțiile spațiului
se perindă acest februarie tăcut…
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
LOS ADJETIVOS RUEDAN
A Pere Bessó, aliado en la palabra. Feliz Cumpleaños, amigo...
Los adjetivos ruedan
por ciudades sin nombre ni pasado,
los pronombres se amparan en la niebla,
los artículos hablan
de la incertidumbre de la nada,
hay sustantivos blancos en la bruma
que construyen poemas sin final.
Los adverbios susurran los secretos
que los verbos no pueden expresar.
En las preposiciones
las palabras
se esconden de la arena, barro y lodo,
entre las conjunciones pasa el tiempo
y en las interjecciones del espacio
transcurre este febrero silencioso...
Ana Muela Sopeña
Lui Pere Bessó, părtaș în ale cuvântului. Mulți Ani Fericiți, prietene…
Adjectivele dau târcoale
orașelor fără de denumiri și trecut,
pronumele se apără prin ceață,
articolele vorbesc
din incertitudinea nimicului,
sunt substantive albe prin ceață
ce fac poeme fără de final.
Adverbele murmură tainele
pe care verbele nu le pot exprima.
În prepoziții
cuvintele se ascund
de nisip, noroi și mocirlă,
printre conjuncții trece timpul
iar în interjecțiile spațiului
se perindă acest februarie tăcut…
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
LOS ADJETIVOS RUEDAN
A Pere Bessó, aliado en la palabra. Feliz Cumpleaños, amigo...
Los adjetivos ruedan
por ciudades sin nombre ni pasado,
los pronombres se amparan en la niebla,
los artículos hablan
de la incertidumbre de la nada,
hay sustantivos blancos en la bruma
que construyen poemas sin final.
Los adverbios susurran los secretos
que los verbos no pueden expresar.
En las preposiciones
las palabras
se esconden de la arena, barro y lodo,
entre las conjunciones pasa el tiempo
y en las interjecciones del espacio
transcurre este febrero silencioso...
Ana Muela Sopeña
marți, 14 februarie 2012
Wislawa Szymborska - De vorbă cu o piatră
*
Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Vreau să pătrund în interiorul tău,
să arunc o privire,
să te respir.
-Pleacă, - zice piatra,
Sunt închisă ermetic pe dinăuntru.
Inclusiv, făcută bucăți,
aș fi bucata închisă pe dinăuntru,
Inclusiv, făcută praf,
aș fi praful închis pe dinăuntru.
Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Vin dintr-o simplă curiozitate.
Doar viața permite să o satisfaci.
Voiam să mă plimb prin palatele tale,
iar apoi să vizitez o frunză și un strop de apă.
Am timp puțin.
Faptul că sunt muritor ar trebui să te înmoaie.
-Sunt de piatră, - zice piatra, -
Imposibil e să-mi perturbezi sobrietatea.
Pleacă,
nu dispun de mușchi faciali.
Bat în poarta unei pietre.
Sunt eu, lăsă-mă să intru.
Mi s-a spus că ții sub cheie săli enorme și pustii,
nevăzute de nimeni și frumoase în van,
mute, unde nu a călcat picior de om.
Recunoaște: nici tu nu ai știut de asta.
-Săli enorme și goale, - zice piatra, -
Însă nu există spațiu disponibil.
Frumoase, se poate întâmpla, dar nu pentru plăcerea
limitatelor tale simțuri.
Poți să mă vezi dar niciodată nu ai să mă probezi.
Suprafața mea te acceptă,
însă interiorul îți întoarce spatele.
Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Nu caut în tine un refugiu pentru eternitate.
Nu sunt un nenorocit.
Nu mă consider un boschetar.
Lumea mea merită reîntoarcerea.
Vreau să intru și apoi să ies cu mâinile goale.
Faptul de a mă afla în tine
se va limita la cuvintele proprii
în care nimeni nu o să creadă.
-Nu vei întra, - zice piatra, -
Îți lipsește simțul participării.
Și nu există un alt simț ce poate să-l înlocuiască.
Nici chiar ochii tai atotvăzători
nu te vor ajuta dacă nu ești capabil pe participare.
Nu vei intra; simțul acesta, în tine, e doar un vis,
intenție slabă, fantezie vagă.
Bat în poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Nu pot să aștept secole la rând
pentru a intra în pereții tăi.
-Dacă nu crezi în cuvintele mele, - zice piatra, -
adresează-te frunzei, care o să-ți spună ce am zis și eu,
sau apelează la picătura de apă, ce-ți va vorbi ca și frunza.
Întreabă de asemenea un fir de păr de pe cap.
Sunt pe punctul să râd în hohote,
să râd așa cum natura nu îmi permite să râd.
Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
-Nu am poartă, spune piatra.
Poem de Wislawa Szymborska, traducere în română de Andrei Langa
*****
CONVERSACIÓN CON UNA PIEDRA
Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
Quiero penetrar en tu interior,
echar un vistazo,
respirarte.
-Vete -dice la piedra-.
Estoy herméticamente cerrada.
Incluso hecha añicos,
sería añicos cerrados.
Incluso hecha polvo,
sería polvo cerrado.
Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
Vengo por mera curiosidad.
Sólo la vida permite satisfacerla.
Quisiera pasearme por tu palacio,
y luego visitar una hoja y una gota de agua.
No me queda mucho tiempo.
Mi mortalidad debería ablandarte.
-Soy de piedra –dice la piedra-
Imposible perturbar mi seriedad.
Vete,
no tengo músculos risorios.
Llamo a la puerta de una piedra.
Soy yo, déjame entrar.
Me han dicho que encierras salas enormes y vacías,
nunca vistas y bellas en vano,
mudas, donde nunca han retumbado los pasos de nadie.
Confiésalo: ni tú misma lo sabías.
-Salas enormes y vacías –dice la piedra-.
Pero no hay espacio disponible.
Bellas, quizá, pero no para el gusto
de tus limitados sentidos.
Puedes verme pero nunca catarme.
Mi superficie te da la cara,
pero mi interior te vuelve la espalda.
Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
En ti no busco refugio para la eternidad.
No soy desdichado.
Ni carezco de techo.
Mi mundo merece el regreso.
Quiero entrar y salir con las manos vacías.
La prueba de haber estado en ti
se limitará a mis palabras
en las que nadie creerá.
-No entrarás –dice la piedra-.
Te falta el sentido de la participación.
Y no existe otro sentido que pueda sustituirlo.
Incluso la vista omnividente
te resultará inútil si eres incapaz de participar.
No entrarás; ese sentido, en ti, es sólo deseo,
mero intento, vaga fantasía.
Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
No puedo esperar mil siglos
para entrar en tus paredes.
-Si no crees en mis palabras –dice la piedra-,
acude a la hoja, que te dirá lo mismo que yo,
o a la gota de agua, que te dirá lo mismo que la hoja.
Pregunta también a un cabello de tu cabeza.
Estoy a punto de reír a carcajadas,
de reír como mi naturaleza me impide reír.
Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
-No tengo puerta –dice la piedra.
Wislawa Szymborska
Traducción al español: Aber A. Murcia
*****
ROZMOWA Z KAMIENIEM
Pukam do drzwi kamienia.
- to ja wpuść mnie.
Chcę wejść do twojego wnętrza,
Rozejrzeć się dokoła,
Nabrać ciebie jak tchu.
- odejdź- mówi kamień.-
jestem szczelnie zamknięty.
Nawet rozbite na części
Będziemy szczelnie zamknięte.
Nawet starte na piasek
Nie wpuścimy nikogo.
Pukam do drzwi kamienia.
- to ja wpuść mnie
przychodzę z ciekawości czystej.
Życie jest dla niej jedyna okazją.
Zamierzam przejść się po twoim placu,
A potem jeszcze zwiedzić liść i kroplę wody.
Niewiele czasu na to wszystko mam.
Moja śmiertelność powinna cię wzruszyć.
-jestem z kamienia - mówi kamień-
i z konieczności musze zachować powagę.
Odejdź stąd.
Nie mam mięsni śmiechu.
Pukam do drzwi kamienia.
-to ja wpuść mnie.
Słyszałam, że są w tobie wielkie puste sale,
Nie oglądane, piękne nadaremnie,
Głuche, bez echa czyichkolwiek kroków.
Przyznaj, że sam niedużo o tym wiesz.
-wielkie i puste sale- mówi kamień-
ale w nich miejsca nie ma.
Piękne, być może, ale poza gustem
Twoich ubogich zmysłów.
Możesz mnie poznać, nie zaznasz mnie nigdy.
Całą powierzchnią zwracam się ku tobie,
A całym wnętrzem leżę odwrócony.
Pukam do drzwi kamienia.
-twoja wpuść mnie.
Nie szukam w tobie przytułku na wieczność.
Nie jestem nieszczęśliwa.
Nie jestem bezdomna.
Mój świat jest wart powrotu.
Wejdę i wyjdę z pustymi rękami.
A na dowód, że byłam prawdziwie obecna,
Nie przedstawię niczego prócz słów,
Którym nikt nie da wiary.
-nie wejdziesz- mówi kamień.-
brak ci zmysłu udziału.
Żaden zmysł nie zastąpi ci zmysłu udziału.
Nawet wzrok wyostrzony aż do wszechwidzenia
Nie przyda ci się na nic bez zmysłu udziału.
Nie wejdziesz, masz zaledwie zamysł tego zmysłu,
Ledwie jego zawiązek, wyobraźnie.
Pukam do drzwi kamienia.
-to ja wpuść mnie.
Nie mogę czekać dwóch tysięcy wieków
Na wejście pod twój dach.
-jeżeli mi nie wierzysz- mówi kamień-
zwróć się do liścia powie to, co ja.
Do kropli wody, powie to, co liść.
Na koniec spytaj włosa z własnej głowy.
Śmiech mnie rozpiera, śmiech, olbrzymi śmiech,
Którym śmiać się nie umiem.
Pukam do drzwi kamienia.
-to ja wpuść mnie.
-nie mam drzwi- mówi kamień.
Wislawa Szymborska
Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Vreau să pătrund în interiorul tău,
să arunc o privire,
să te respir.
-Pleacă, - zice piatra,
Sunt închisă ermetic pe dinăuntru.
Inclusiv, făcută bucăți,
aș fi bucata închisă pe dinăuntru,
Inclusiv, făcută praf,
aș fi praful închis pe dinăuntru.
Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Vin dintr-o simplă curiozitate.
Doar viața permite să o satisfaci.
Voiam să mă plimb prin palatele tale,
iar apoi să vizitez o frunză și un strop de apă.
Am timp puțin.
Faptul că sunt muritor ar trebui să te înmoaie.
-Sunt de piatră, - zice piatra, -
Imposibil e să-mi perturbezi sobrietatea.
Pleacă,
nu dispun de mușchi faciali.
Bat în poarta unei pietre.
Sunt eu, lăsă-mă să intru.
Mi s-a spus că ții sub cheie săli enorme și pustii,
nevăzute de nimeni și frumoase în van,
mute, unde nu a călcat picior de om.
Recunoaște: nici tu nu ai știut de asta.
-Săli enorme și goale, - zice piatra, -
Însă nu există spațiu disponibil.
Frumoase, se poate întâmpla, dar nu pentru plăcerea
limitatelor tale simțuri.
Poți să mă vezi dar niciodată nu ai să mă probezi.
Suprafața mea te acceptă,
însă interiorul îți întoarce spatele.
Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Nu caut în tine un refugiu pentru eternitate.
Nu sunt un nenorocit.
Nu mă consider un boschetar.
Lumea mea merită reîntoarcerea.
Vreau să intru și apoi să ies cu mâinile goale.
Faptul de a mă afla în tine
se va limita la cuvintele proprii
în care nimeni nu o să creadă.
-Nu vei întra, - zice piatra, -
Îți lipsește simțul participării.
Și nu există un alt simț ce poate să-l înlocuiască.
Nici chiar ochii tai atotvăzători
nu te vor ajuta dacă nu ești capabil pe participare.
Nu vei intra; simțul acesta, în tine, e doar un vis,
intenție slabă, fantezie vagă.
Bat în poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
Nu pot să aștept secole la rând
pentru a intra în pereții tăi.
-Dacă nu crezi în cuvintele mele, - zice piatra, -
adresează-te frunzei, care o să-ți spună ce am zis și eu,
sau apelează la picătura de apă, ce-ți va vorbi ca și frunza.
Întreabă de asemenea un fir de păr de pe cap.
Sunt pe punctul să râd în hohote,
să râd așa cum natura nu îmi permite să râd.
Bat la poarta unei pietre.
-Sunt eu, lasă-mă să intru.
-Nu am poartă, spune piatra.
Poem de Wislawa Szymborska, traducere în română de Andrei Langa
*****
CONVERSACIÓN CON UNA PIEDRA
Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
Quiero penetrar en tu interior,
echar un vistazo,
respirarte.
-Vete -dice la piedra-.
Estoy herméticamente cerrada.
Incluso hecha añicos,
sería añicos cerrados.
Incluso hecha polvo,
sería polvo cerrado.
Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
Vengo por mera curiosidad.
Sólo la vida permite satisfacerla.
Quisiera pasearme por tu palacio,
y luego visitar una hoja y una gota de agua.
No me queda mucho tiempo.
Mi mortalidad debería ablandarte.
-Soy de piedra –dice la piedra-
Imposible perturbar mi seriedad.
Vete,
no tengo músculos risorios.
Llamo a la puerta de una piedra.
Soy yo, déjame entrar.
Me han dicho que encierras salas enormes y vacías,
nunca vistas y bellas en vano,
mudas, donde nunca han retumbado los pasos de nadie.
Confiésalo: ni tú misma lo sabías.
-Salas enormes y vacías –dice la piedra-.
Pero no hay espacio disponible.
Bellas, quizá, pero no para el gusto
de tus limitados sentidos.
Puedes verme pero nunca catarme.
Mi superficie te da la cara,
pero mi interior te vuelve la espalda.
Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
En ti no busco refugio para la eternidad.
No soy desdichado.
Ni carezco de techo.
Mi mundo merece el regreso.
Quiero entrar y salir con las manos vacías.
La prueba de haber estado en ti
se limitará a mis palabras
en las que nadie creerá.
-No entrarás –dice la piedra-.
Te falta el sentido de la participación.
Y no existe otro sentido que pueda sustituirlo.
Incluso la vista omnividente
te resultará inútil si eres incapaz de participar.
No entrarás; ese sentido, en ti, es sólo deseo,
mero intento, vaga fantasía.
Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
No puedo esperar mil siglos
para entrar en tus paredes.
-Si no crees en mis palabras –dice la piedra-,
acude a la hoja, que te dirá lo mismo que yo,
o a la gota de agua, que te dirá lo mismo que la hoja.
Pregunta también a un cabello de tu cabeza.
Estoy a punto de reír a carcajadas,
de reír como mi naturaleza me impide reír.
Llamo a la puerta de una piedra.
-Soy yo, déjame entrar.
-No tengo puerta –dice la piedra.
Wislawa Szymborska
Traducción al español: Aber A. Murcia
*****
ROZMOWA Z KAMIENIEM
Pukam do drzwi kamienia.
- to ja wpuść mnie.
Chcę wejść do twojego wnętrza,
Rozejrzeć się dokoła,
Nabrać ciebie jak tchu.
- odejdź- mówi kamień.-
jestem szczelnie zamknięty.
Nawet rozbite na części
Będziemy szczelnie zamknięte.
Nawet starte na piasek
Nie wpuścimy nikogo.
Pukam do drzwi kamienia.
- to ja wpuść mnie
przychodzę z ciekawości czystej.
Życie jest dla niej jedyna okazją.
Zamierzam przejść się po twoim placu,
A potem jeszcze zwiedzić liść i kroplę wody.
Niewiele czasu na to wszystko mam.
Moja śmiertelność powinna cię wzruszyć.
-jestem z kamienia - mówi kamień-
i z konieczności musze zachować powagę.
Odejdź stąd.
Nie mam mięsni śmiechu.
Pukam do drzwi kamienia.
-to ja wpuść mnie.
Słyszałam, że są w tobie wielkie puste sale,
Nie oglądane, piękne nadaremnie,
Głuche, bez echa czyichkolwiek kroków.
Przyznaj, że sam niedużo o tym wiesz.
-wielkie i puste sale- mówi kamień-
ale w nich miejsca nie ma.
Piękne, być może, ale poza gustem
Twoich ubogich zmysłów.
Możesz mnie poznać, nie zaznasz mnie nigdy.
Całą powierzchnią zwracam się ku tobie,
A całym wnętrzem leżę odwrócony.
Pukam do drzwi kamienia.
-twoja wpuść mnie.
Nie szukam w tobie przytułku na wieczność.
Nie jestem nieszczęśliwa.
Nie jestem bezdomna.
Mój świat jest wart powrotu.
Wejdę i wyjdę z pustymi rękami.
A na dowód, że byłam prawdziwie obecna,
Nie przedstawię niczego prócz słów,
Którym nikt nie da wiary.
-nie wejdziesz- mówi kamień.-
brak ci zmysłu udziału.
Żaden zmysł nie zastąpi ci zmysłu udziału.
Nawet wzrok wyostrzony aż do wszechwidzenia
Nie przyda ci się na nic bez zmysłu udziału.
Nie wejdziesz, masz zaledwie zamysł tego zmysłu,
Ledwie jego zawiązek, wyobraźnie.
Pukam do drzwi kamienia.
-to ja wpuść mnie.
Nie mogę czekać dwóch tysięcy wieków
Na wejście pod twój dach.
-jeżeli mi nie wierzysz- mówi kamień-
zwróć się do liścia powie to, co ja.
Do kropli wody, powie to, co liść.
Na koniec spytaj włosa z własnej głowy.
Śmiech mnie rozpiera, śmiech, olbrzymi śmiech,
Którym śmiać się nie umiem.
Pukam do drzwi kamienia.
-to ja wpuść mnie.
-nie mam drzwi- mówi kamień.
Wislawa Szymborska
marți, 7 februarie 2012
Wislawa Szymborska - Una din mulţime
*
Sunt cea care sunt.
O întâmplare de neconceput,
ca toate întâmplările.
Alţi străbunei
puteau să fie ai mei
iar eu aş fi putut abandona
alt locaş,
sau m-ar fi strivit stratul de funigei
dedesubtul vreunui copac.
În garderoba naturii
există o mulţime de haine.
Haină de păiangen, de pescăruş, de şoarec de munte.
Fiecare în parte, ca şi făcută pe măsură,
o poartă docil
până când se şifoneaază.
Eu nu am ales nici atât,
dar nu mă plâng.
În locul meu ar fi putut fi altul
mai puţin asemănător omului.
Parte dintr-un banc de peşti, dintr-un muşuroi de furnici, dintr-un roi de albine,
fărâmă din peisaj ruptă de vânt.
Cineva mai puţin fericit,
creat pentru a fi un veşmânt de piei
sau pentru o masă de Crăciun,
ceva care se mişcă sub ocularul microscopului.
Copac împlântat în pământ,
de care se apropie un incendiu.
Iarbă pătulită
de la galopul de neînţelese întâmpări.
Un tip fatal
care e eclatant pentru alţii.
Şi dacă aş fi produs frică în oameni,
sau doar dezgust,
sau doar compasiune?
Şi dacă nu mă năşteam
în tribul cu pricina
şi mi se închideau drumurile în faţă?
Destinul, până acum,
a fost binevoitor cu mine.
Ar fi putut să nu îmi permită
să-mi amintesc de momentele bune.
M-ar fi putut priva
de tendinţa de a compara.
Puteam fi eu însumi, dar fără să mă surprindă,
ceea ce ar fi semnificat
să fiu cineva complet diferit.
Poem de Wislawa Szymborska, traducere în română de Andrei Langa
*****
DEL MONTÓN
Soy la que soy.
Casualidad inconcebible
como todas las casualidades.
Otros antepasados
podrían haber sido los míos
y yo habría abandonado
otro nido,
o me habría arrastrado cubierta de escamas
de debajo de algún árbol.
En el vestuario de la naturaleza
hay muchos trajes.
Traje de araña, de gaviota, de ratón de monte.
Cada uno, como hecho a la medida,
se lleva dócilmente
hasta que se hace tiras.
Yo tampoco he elegido,
pero no me quejo.
Pude haber sido alguien
mucho menos individuo.
Parte de un banco de peces, de un hormiguero, de un enjambre,
partícula del paisaje sacudida por el viento.
Alguien mucho menos feliz,
criado para un abrigo de pieles
o para una mesa navideña,
algo que se mueve bajo un cristal de microscopio.
Árbol clavado en la tierra,
al que se aproxima un incendio.
Hierba arrollada
por el correr de incomprensibles sucesos.
Un tipo de mala estrella
que para algunos brilla.
¿Y si despertara miedo en la gente,
o sólo asco,
o sólo compasión?
¿Y si hubiera nacido
no en la tribu debida
y se cerraran ante mí los caminos?
El destino, hasta ahora,
ha sido benévolo conmigo.
Pudo no haberme sido dado
recordar buenos momentos.
Se me pudo haber privado
de la tendencia a comparar.
Pude haber sido yo misma, pero sin que me sorprendiera,
lo que habría significado
ser alguien completamente diferente.
Wislawa Szymborska
Traducción al español: Gerardo Beltrán
*****
W zatrzęsieniu
Jestem kim jestem.
Niepojęty przypadek
jak każdy przypadek.
Inni przodkowie
mogli byc przecież moimi,
a już z innego gniazda
wyfrunęłabym,
już spod innego pnia
wypełzła w łusce.
W garderobie natury
jest kostiumów sporo.
Kostium pająka, mewy, myszy poknej.
Każdy od razu pasuje jak ulał
i noszony jest posłusznie
aż do zdarcia.
Ja też nie wybierałam,
ale nie narrzekam.
Mogłam być kimś
o wiele mniej osobnym.
Kimś z ławicy, mrowiska, brzęczącego roju,
szarpaną wiatrem cząstką krajobrazu.
Kimś dużo mniej szczęśliwym,
hodowanym na futro,
na świąteczny stól,
czymś, co pływa pod szkiełkiem.
Drzewem uwięzłym w ziemi,
do którego zbliża się pożar.
Źdźbłem tratowanym
przez bieg niepojętych wydarzeń.
Typem spod ciemnej gwiazdy,
która dla drugich jaśnieje.
A co, gdybym budziła w ludziach strach,
albo tylko odrazę,
albo tylko litość?
Gdybym się urodziła
nie w tym, co trzeba, plemieniu
i zamykały się przede mną drogi?
Los okazał się dla mnie
jak dotąd łaskawy.
Mogła mi nie być dana
pamięć dobrych chwil.
Mogła mi być odjęta
skłonność do porównań.
Mogłam być sobą - ale bez zdziwienia,
a to by oznaczało,
że kimś całkiem innym.
Wislawa Szymborska
Sunt cea care sunt.
O întâmplare de neconceput,
ca toate întâmplările.
Alţi străbunei
puteau să fie ai mei
iar eu aş fi putut abandona
alt locaş,
sau m-ar fi strivit stratul de funigei
dedesubtul vreunui copac.
În garderoba naturii
există o mulţime de haine.
Haină de păiangen, de pescăruş, de şoarec de munte.
Fiecare în parte, ca şi făcută pe măsură,
o poartă docil
până când se şifoneaază.
Eu nu am ales nici atât,
dar nu mă plâng.
În locul meu ar fi putut fi altul
mai puţin asemănător omului.
Parte dintr-un banc de peşti, dintr-un muşuroi de furnici, dintr-un roi de albine,
fărâmă din peisaj ruptă de vânt.
Cineva mai puţin fericit,
creat pentru a fi un veşmânt de piei
sau pentru o masă de Crăciun,
ceva care se mişcă sub ocularul microscopului.
Copac împlântat în pământ,
de care se apropie un incendiu.
Iarbă pătulită
de la galopul de neînţelese întâmpări.
Un tip fatal
care e eclatant pentru alţii.
Şi dacă aş fi produs frică în oameni,
sau doar dezgust,
sau doar compasiune?
Şi dacă nu mă năşteam
în tribul cu pricina
şi mi se închideau drumurile în faţă?
Destinul, până acum,
a fost binevoitor cu mine.
Ar fi putut să nu îmi permită
să-mi amintesc de momentele bune.
M-ar fi putut priva
de tendinţa de a compara.
Puteam fi eu însumi, dar fără să mă surprindă,
ceea ce ar fi semnificat
să fiu cineva complet diferit.
Poem de Wislawa Szymborska, traducere în română de Andrei Langa
*****
DEL MONTÓN
Soy la que soy.
Casualidad inconcebible
como todas las casualidades.
Otros antepasados
podrían haber sido los míos
y yo habría abandonado
otro nido,
o me habría arrastrado cubierta de escamas
de debajo de algún árbol.
En el vestuario de la naturaleza
hay muchos trajes.
Traje de araña, de gaviota, de ratón de monte.
Cada uno, como hecho a la medida,
se lleva dócilmente
hasta que se hace tiras.
Yo tampoco he elegido,
pero no me quejo.
Pude haber sido alguien
mucho menos individuo.
Parte de un banco de peces, de un hormiguero, de un enjambre,
partícula del paisaje sacudida por el viento.
Alguien mucho menos feliz,
criado para un abrigo de pieles
o para una mesa navideña,
algo que se mueve bajo un cristal de microscopio.
Árbol clavado en la tierra,
al que se aproxima un incendio.
Hierba arrollada
por el correr de incomprensibles sucesos.
Un tipo de mala estrella
que para algunos brilla.
¿Y si despertara miedo en la gente,
o sólo asco,
o sólo compasión?
¿Y si hubiera nacido
no en la tribu debida
y se cerraran ante mí los caminos?
El destino, hasta ahora,
ha sido benévolo conmigo.
Pudo no haberme sido dado
recordar buenos momentos.
Se me pudo haber privado
de la tendencia a comparar.
Pude haber sido yo misma, pero sin que me sorprendiera,
lo que habría significado
ser alguien completamente diferente.
Wislawa Szymborska
Traducción al español: Gerardo Beltrán
*****
W zatrzęsieniu
Jestem kim jestem.
Niepojęty przypadek
jak każdy przypadek.
Inni przodkowie
mogli byc przecież moimi,
a już z innego gniazda
wyfrunęłabym,
już spod innego pnia
wypełzła w łusce.
W garderobie natury
jest kostiumów sporo.
Kostium pająka, mewy, myszy poknej.
Każdy od razu pasuje jak ulał
i noszony jest posłusznie
aż do zdarcia.
Ja też nie wybierałam,
ale nie narrzekam.
Mogłam być kimś
o wiele mniej osobnym.
Kimś z ławicy, mrowiska, brzęczącego roju,
szarpaną wiatrem cząstką krajobrazu.
Kimś dużo mniej szczęśliwym,
hodowanym na futro,
na świąteczny stól,
czymś, co pływa pod szkiełkiem.
Drzewem uwięzłym w ziemi,
do którego zbliża się pożar.
Źdźbłem tratowanym
przez bieg niepojętych wydarzeń.
Typem spod ciemnej gwiazdy,
która dla drugich jaśnieje.
A co, gdybym budziła w ludziach strach,
albo tylko odrazę,
albo tylko litość?
Gdybym się urodziła
nie w tym, co trzeba, plemieniu
i zamykały się przede mną drogi?
Los okazał się dla mnie
jak dotąd łaskawy.
Mogła mi nie być dana
pamięć dobrych chwil.
Mogła mi być odjęta
skłonność do porównań.
Mogłam być sobą - ale bez zdziwienia,
a to by oznaczało,
że kimś całkiem innym.
Wislawa Szymborska
luni, 6 februarie 2012
Cifre lichefiate
*
Trebuie să știi că mereu am intuit
cum să-l găsesc în șirul de numere pe cel indicat.
Și acum mai ghicesc numărul de ordine
aciuat în acea aritmetică a timpului.
Nu că ar fi început să îmi placă cifrele ciclice,
ajuns pe neașteptate la o vârstă necunoscută,
ci pentru că pericolul cel mare te paște de acolo
de unde niciodată nu se aud sunete.
Cifrele stau în boluri fierbinți, se ciocnesc între ele,
scot scâncete îndelungate în loc de scântei,
strâmbă din nas și duc în eroare pe unii învățăcei
care nu și-au făcut bine lecțiile pentru acasă.
În consecință, primesc o notă proastă,
efectivamente urâtă, care este și asta o cifră,
deși apariția numărului pare a fi total nepotrivită
în șirul de alte cifre fremătătoare ce umplu spațiul.
Acum nu mai trece faza cu scuza lacrimogenă
pentru o cifra intrusă care, cică, nu se va mai repeta.
Atunci cine se face vinovat de spargerea sferelor
din care se scurg cifrele lichefiate?
Andrei Langa
*****
CIFRAS LÍQUIDAS
Tienes que saber que siempre he logrado
encontrar en la serie de números el indicado.
Todavía estoy averiguando el número ordinal
incluido en aquella aritmética del tiempo.
No es porque empezaran a gustarme las cifras cíclicas,
llegando sin saber a una edad desconocida,
sino porque el gran peligro merodea desde allá
de donde nunca se escuchan los sonidos.
Las cifras están en esferas incandescentes, impactan,
emiten gemidos prolongados en vez de chispas,
hacen muecas y despistan a todos los alumnos
que no han hecho bien sus deberes.
En consecuencia, sacan una mala nota,
efectivamente fea, que es también una cifra,
aunque su aparición parece ser algo inconveniente
en la cadena de cifras susurradoras que llenan el espacio.
Ahora ya no funciona el juego con la excusa lacrimógena
por una nota intrusa que, es decir, nunca va a repetirse.
Entonces, ¿quién es culpable de la destrucción de las esferas
de donde salen las cifras líquidas?
Andrei Langa
Trebuie să știi că mereu am intuit
cum să-l găsesc în șirul de numere pe cel indicat.
Și acum mai ghicesc numărul de ordine
aciuat în acea aritmetică a timpului.
Nu că ar fi început să îmi placă cifrele ciclice,
ajuns pe neașteptate la o vârstă necunoscută,
ci pentru că pericolul cel mare te paște de acolo
de unde niciodată nu se aud sunete.
Cifrele stau în boluri fierbinți, se ciocnesc între ele,
scot scâncete îndelungate în loc de scântei,
strâmbă din nas și duc în eroare pe unii învățăcei
care nu și-au făcut bine lecțiile pentru acasă.
În consecință, primesc o notă proastă,
efectivamente urâtă, care este și asta o cifră,
deși apariția numărului pare a fi total nepotrivită
în șirul de alte cifre fremătătoare ce umplu spațiul.
Acum nu mai trece faza cu scuza lacrimogenă
pentru o cifra intrusă care, cică, nu se va mai repeta.
Atunci cine se face vinovat de spargerea sferelor
din care se scurg cifrele lichefiate?
Andrei Langa
*****
CIFRAS LÍQUIDAS
Tienes que saber que siempre he logrado
encontrar en la serie de números el indicado.
Todavía estoy averiguando el número ordinal
incluido en aquella aritmética del tiempo.
No es porque empezaran a gustarme las cifras cíclicas,
llegando sin saber a una edad desconocida,
sino porque el gran peligro merodea desde allá
de donde nunca se escuchan los sonidos.
Las cifras están en esferas incandescentes, impactan,
emiten gemidos prolongados en vez de chispas,
hacen muecas y despistan a todos los alumnos
que no han hecho bien sus deberes.
En consecuencia, sacan una mala nota,
efectivamente fea, que es también una cifra,
aunque su aparición parece ser algo inconveniente
en la cadena de cifras susurradoras que llenan el espacio.
Ahora ya no funciona el juego con la excusa lacrimógena
por una nota intrusa que, es decir, nunca va a repetirse.
Entonces, ¿quién es culpable de la destrucción de las esferas
de donde salen las cifras líquidas?
Andrei Langa
sâmbătă, 4 februarie 2012
Puţină halucinaţie
*
I
În lucrurile mici te căutam,
scorpion de la mal.
Ai ştiut cum să muşti
buza mea
şi pantofii
încât să mă umpli de ecou.
Adunam în minuscule proporţii
grămăjoare de ceai
pentru atăta apatie.
Îţi priveam mâinile,
nu puteai mai mult
iar ele se lungeau pentru a te face să creşti în umbră,
însă era minusculă amprenta pe zăpadă,
cavitate abia vizibilă,
gura ta:
pată întunecată unde el joacă.
II
-Am deschis geamul copacului.
Însă nu era copacul.
Am smuls bucăţi dintr-o masă
şi a ars casa.
-Am deschis geamul.
Însă nu aveam spaţiu spre a-l deschide.
Lichenul electric ne înfăşura sexul de la mijloc
cu halucinaţii care beau apă murdară din baie
şi nu pot să vomite.
III
Stropesc şi acum flori de hârtie în subsol
şi mă ascund făcând gălăgie,
pentru ca tu să nu vii.
Alung muştele de pe oglindă,
şi-n lucrurile mici continui să caut.
Nu mai ţin minte fisura făcută în zid
cu unghiile mele false.
Poem de María García Zambrano, traducere în română de Andrei Langa
*****
PEQUEÑA ALUCINACIÓN
I
En lo pequeño te buscaba,
escorpión de la orilla.
Has sabido morder
mi labio
mis zapatos
hasta llenarme de eco.
En lo diminuto recogía
montoncitos de té
para tanta desgana.
Te miraba las manos
no llegabas a más
se extendían para hacerte crecer en la sombra
pero era ínfima la huella en la nieve
diminuta la cavidad
tu boca:
oscura alberca donde el juego.
II
– Abre la ventana al árbol.
Pero sin árbol.
Arranqué cortezas de una mesa
y ardió la casa.
– Abre la ventana.
Pero no había espacio para abrir.
En el centro el musgo eléctrico nos envolvía el sexo
de pequeñas alicias que beben agua sucia del baño
y no pueden vomitar.
III
Todavía riego flores de papel en el sótano
y me escondo haciendo ruido,
para que no vengas.
Espanto las moscas del espejo,
y en lo pequeño sigo buscando.
Ya no recuerdo el agujero que hice en la pared
con mis uñas postizas.
María García Zambrano
I
În lucrurile mici te căutam,
scorpion de la mal.
Ai ştiut cum să muşti
buza mea
şi pantofii
încât să mă umpli de ecou.
Adunam în minuscule proporţii
grămăjoare de ceai
pentru atăta apatie.
Îţi priveam mâinile,
nu puteai mai mult
iar ele se lungeau pentru a te face să creşti în umbră,
însă era minusculă amprenta pe zăpadă,
cavitate abia vizibilă,
gura ta:
pată întunecată unde el joacă.
II
-Am deschis geamul copacului.
Însă nu era copacul.
Am smuls bucăţi dintr-o masă
şi a ars casa.
-Am deschis geamul.
Însă nu aveam spaţiu spre a-l deschide.
Lichenul electric ne înfăşura sexul de la mijloc
cu halucinaţii care beau apă murdară din baie
şi nu pot să vomite.
III
Stropesc şi acum flori de hârtie în subsol
şi mă ascund făcând gălăgie,
pentru ca tu să nu vii.
Alung muştele de pe oglindă,
şi-n lucrurile mici continui să caut.
Nu mai ţin minte fisura făcută în zid
cu unghiile mele false.
Poem de María García Zambrano, traducere în română de Andrei Langa
*****
PEQUEÑA ALUCINACIÓN
I
En lo pequeño te buscaba,
escorpión de la orilla.
Has sabido morder
mi labio
mis zapatos
hasta llenarme de eco.
En lo diminuto recogía
montoncitos de té
para tanta desgana.
Te miraba las manos
no llegabas a más
se extendían para hacerte crecer en la sombra
pero era ínfima la huella en la nieve
diminuta la cavidad
tu boca:
oscura alberca donde el juego.
II
– Abre la ventana al árbol.
Pero sin árbol.
Arranqué cortezas de una mesa
y ardió la casa.
– Abre la ventana.
Pero no había espacio para abrir.
En el centro el musgo eléctrico nos envolvía el sexo
de pequeñas alicias que beben agua sucia del baño
y no pueden vomitar.
III
Todavía riego flores de papel en el sótano
y me escondo haciendo ruido,
para que no vengas.
Espanto las moscas del espejo,
y en lo pequeño sigo buscando.
Ya no recuerdo el agujero que hice en la pared
con mis uñas postizas.
María García Zambrano
marți, 31 ianuarie 2012
În aceste nopţi friguroase
*
În aceste nopţi friguroase
îmi amintesc fără pic de nostalgie
de penumbra ascunsă în plimbări eşuate,
făcute până la praguri de porţi cenuşii,
în oraşul prăpăstiilor subterane.
Pieţe silenţioase adormite-n tăcere
şi staţii de autobus
cu feţe anonime de oameni debusolaţi.
La trecerea de pietoni
persoane aşteptând o metamorfoză biografică
şi semafoare întunecate
cu trecători dezorientaţi.
Surâsul tău rătăcind printre străzi,
paşii tăi amestecaţi cu melancolia zidurilor,
urmele mele invizibile...
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
EN ESTAS NOCHES FRÍAS
En estas noches frías
recuerdo la penumbra agazapada
en náufragos paseos sin nostalgia,
hacia portales grises,
en la ciudad de abismos subterráneos.
Las plazas sigilosas dormidas en silencio
y las marquesinas de autobús
con anónimos rostros sin destino.
En los pasos de cebra
personas esperando un cambio biográfico
y semáforos oscuros
con transeúntes despistados.
Tu sonrisa vagando entre las calles,
tus pasos adheridos a la melancolía de los muros,
mis huellas invisibles...
Ana Muela Sopeña
În aceste nopţi friguroase
îmi amintesc fără pic de nostalgie
de penumbra ascunsă în plimbări eşuate,
făcute până la praguri de porţi cenuşii,
în oraşul prăpăstiilor subterane.
Pieţe silenţioase adormite-n tăcere
şi staţii de autobus
cu feţe anonime de oameni debusolaţi.
La trecerea de pietoni
persoane aşteptând o metamorfoză biografică
şi semafoare întunecate
cu trecători dezorientaţi.
Surâsul tău rătăcind printre străzi,
paşii tăi amestecaţi cu melancolia zidurilor,
urmele mele invizibile...
Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa
*****
EN ESTAS NOCHES FRÍAS
En estas noches frías
recuerdo la penumbra agazapada
en náufragos paseos sin nostalgia,
hacia portales grises,
en la ciudad de abismos subterráneos.
Las plazas sigilosas dormidas en silencio
y las marquesinas de autobús
con anónimos rostros sin destino.
En los pasos de cebra
personas esperando un cambio biográfico
y semáforos oscuros
con transeúntes despistados.
Tu sonrisa vagando entre las calles,
tus pasos adheridos a la melancolía de los muros,
mis huellas invisibles...
Ana Muela Sopeña
luni, 30 ianuarie 2012
Un fulger măcar
*
Uneori scrisul te ascunde,
eşti lichenul lui, porţelanul.
Glasuri irump, nebune de o mare euforie
intră cu limba lor şi-ţi nimicesc numele.
Încă de la începuturile nopţii domneşte zeul cuvintelor,
afundă braţul său şi extrage
ca dintr-o maşină de pluş
etericul din tine, lipsa ta de certitudine.
(Certitudinea e o povară)
Tot ce îmi aduce noaptea, atinge înălţimea poemului.
Sorb boabele sale, semăn dubii.
Tot transcedentalul se întâmplă în scris, aici are loc incendiul.
Şlefuiesc pe din afară un chip sumbru
care s-a ars înăuntru limbajului.
Şlefuiesc o viaţă prost întreruptă.
Iniţial am avut inocenţă, acum ea stă dedesubt
precum o primă minciună.
Dinspre inocenţă nu ai cale îndărăt, nici pe atât odată cu pierderea ei.
La inocenţă se întorc toate cele revelate,
împreunnă întemeiază viitorul limbaj, ceea ce-i inevitabil.
Pentru a suporta adevărul limbajului, a trebuit să învăţ a suporta
propiul meu adevăr.
Nimeni nu ne eliberează de adevărul poemului, prin el defilează
adevărurile noastre mai puţin pure, false interpretări,
participări ale minciunii inocenţei.
Nu dispun de un adevăr fără de ură, nici de certitudinea care n-ar fi fiica rigorii.
Adevărul există fără de cuvinte.
Adevărul poemului e o limită, ne transformă în adevăr, în oglinda în care celelalte adevăruri
vor veni să se reflecteze.
Doar îndoiala ne alătură la destinul poemului,
la aparenţele incertitudinii,
asta e ceea ce zeul cuvintelor obţine din resursele noastre.
În persoana poetului, timpul şi-a aflat teritoriul.
Nu conlocueşte cu el,
zideşte pentru el
propriul fulger.
(aici e unde scânteia scrisului durează mai puţin ca scriitura,
însă totul e splendoarea furtunii)
Poem de Laura García del Castaño, traducere în română de Andrei Langa
*****
UN RELÁMPAGO AL MENOS
A veces la escritura te oculta
eres su musgo, su porcelana
Voces crecen, locas de una gran euforia
entran con su lengua y rompen tu nombre.
Desde el inicio de la noche reina el dios de las palabras,
hunde su brazo y extrae
como de una máquina de peluches
lo liviano que hay en ti, tu falta de certezas.
(La certeza es un peso)
Todo lo que la noche me trae, alcanza también para el poema.
Trago sus semillas, siembro la duda.
Todo lo trascendental sucede en la escritura, allí acontece el incendio.
Luzco por fuera un rostro oscuro
que se quemó dentro del lenguaje.
Luzco una vida mal apagada.
Al principio tuve la inocencia, ahora permanece debajo
como un primer engaño.
De la inocencia no hay vuelta atrás, de su pérdida tampoco.
A la inocencia regresará todo lo revelado,
entre los dos fundan el futuro lenguaje, lo inevitable.
Para soportar la verdad del lenguaje, tuve que aprender a soportar
mi propia verdad.
Nadie nos libra de la verdad del poema, por ella desfilan
nuestras verdades menos puras, falsas interpretaciones,
participaciones del engaño de la inocencia.
No tengo una verdad sin rabia, ni certeza que no sea hija del rigor.
La verdad es sin palabras.
La verdad del poema es un límite, nos convierte en verdad, en espejo donde el resto de verdades vendrá a reflejarse.
sólo la duda nos confina al azar del poema
a lo liviano de la incerteza
eso que el dios de las palabras obtiene de nuestros fondos.
En el poeta, el tiempo encontró su dominio
No habita junto a él,
construye para él
su relámpago.
(ése donde la luz de la escritura dura menos que la escritura
pero es todo el esplendor de la tormenta)
Laura García del Castaño
Uneori scrisul te ascunde,
eşti lichenul lui, porţelanul.
Glasuri irump, nebune de o mare euforie
intră cu limba lor şi-ţi nimicesc numele.
Încă de la începuturile nopţii domneşte zeul cuvintelor,
afundă braţul său şi extrage
ca dintr-o maşină de pluş
etericul din tine, lipsa ta de certitudine.
(Certitudinea e o povară)
Tot ce îmi aduce noaptea, atinge înălţimea poemului.
Sorb boabele sale, semăn dubii.
Tot transcedentalul se întâmplă în scris, aici are loc incendiul.
Şlefuiesc pe din afară un chip sumbru
care s-a ars înăuntru limbajului.
Şlefuiesc o viaţă prost întreruptă.
Iniţial am avut inocenţă, acum ea stă dedesubt
precum o primă minciună.
Dinspre inocenţă nu ai cale îndărăt, nici pe atât odată cu pierderea ei.
La inocenţă se întorc toate cele revelate,
împreunnă întemeiază viitorul limbaj, ceea ce-i inevitabil.
Pentru a suporta adevărul limbajului, a trebuit să învăţ a suporta
propiul meu adevăr.
Nimeni nu ne eliberează de adevărul poemului, prin el defilează
adevărurile noastre mai puţin pure, false interpretări,
participări ale minciunii inocenţei.
Nu dispun de un adevăr fără de ură, nici de certitudinea care n-ar fi fiica rigorii.
Adevărul există fără de cuvinte.
Adevărul poemului e o limită, ne transformă în adevăr, în oglinda în care celelalte adevăruri
vor veni să se reflecteze.
Doar îndoiala ne alătură la destinul poemului,
la aparenţele incertitudinii,
asta e ceea ce zeul cuvintelor obţine din resursele noastre.
În persoana poetului, timpul şi-a aflat teritoriul.
Nu conlocueşte cu el,
zideşte pentru el
propriul fulger.
(aici e unde scânteia scrisului durează mai puţin ca scriitura,
însă totul e splendoarea furtunii)
Poem de Laura García del Castaño, traducere în română de Andrei Langa
*****
UN RELÁMPAGO AL MENOS
A veces la escritura te oculta
eres su musgo, su porcelana
Voces crecen, locas de una gran euforia
entran con su lengua y rompen tu nombre.
Desde el inicio de la noche reina el dios de las palabras,
hunde su brazo y extrae
como de una máquina de peluches
lo liviano que hay en ti, tu falta de certezas.
(La certeza es un peso)
Todo lo que la noche me trae, alcanza también para el poema.
Trago sus semillas, siembro la duda.
Todo lo trascendental sucede en la escritura, allí acontece el incendio.
Luzco por fuera un rostro oscuro
que se quemó dentro del lenguaje.
Luzco una vida mal apagada.
Al principio tuve la inocencia, ahora permanece debajo
como un primer engaño.
De la inocencia no hay vuelta atrás, de su pérdida tampoco.
A la inocencia regresará todo lo revelado,
entre los dos fundan el futuro lenguaje, lo inevitable.
Para soportar la verdad del lenguaje, tuve que aprender a soportar
mi propia verdad.
Nadie nos libra de la verdad del poema, por ella desfilan
nuestras verdades menos puras, falsas interpretaciones,
participaciones del engaño de la inocencia.
No tengo una verdad sin rabia, ni certeza que no sea hija del rigor.
La verdad es sin palabras.
La verdad del poema es un límite, nos convierte en verdad, en espejo donde el resto de verdades vendrá a reflejarse.
sólo la duda nos confina al azar del poema
a lo liviano de la incerteza
eso que el dios de las palabras obtiene de nuestros fondos.
En el poeta, el tiempo encontró su dominio
No habita junto a él,
construye para él
su relámpago.
(ése donde la luz de la escritura dura menos que la escritura
pero es todo el esplendor de la tormenta)
Laura García del Castaño
vineri, 27 ianuarie 2012
Vremea disonanțelor
*
E vremea de plutit prin zone înclinate, însă, cu siguranță,
nu pe pânza orizontală a câmpiei, impregnată de respirații
condensate. Vedem venirea aerului, reținut
în transpirația muscoilor, ulii în așteptarea
zilei următoare pentru a se îmbăta cu cenușă.
Să punem alături lava cotidiană a cadavrelor, îngropate
sau lăsate în voia soartei, înstrăinate de atâtea straturi de frunze.
Frunzișul este sinistru în lumina fiecărui trecător: intuiția
a devenit necesară pentru a face să transpire acest paraclis
în care respirația încetinește înspre un zori de zi încețoșat,
fără o altă luminozitate decât doar vechiul discurs al funiginii.
(Cu toată astă conjurație, conspirații și tranzacțiuni,
nu putem, unul pentru altul, să găsim propia noastră cameră:
nu e doar molia cea care găurește aripa, tortura ca atare
ne vine din toate direcțiile, face praf din suflet,
pătrunde iremediabil în corp,
are toate capacitățile pentru a intra în teritoriul nostru;
astfel, cu tresăriri, trebuie să gândesc la sediul pubisului tău;
să surâd pe de altă parte peisajului deschis, să mă lansez,
să cad în delirul spermei.)
Nu există niciun oraș care să evite flagelul. –Eliberăm umbra
pavajului și încrucișarea, sucombă auzul și mirosul.
Procesul în sine ne supune înfometării, spectre
ce mușcă din spirit și rațiune, -cuvântul are chip de lână,
incertitudini asemănătoare infinitului nopții,
amărăciunii de la lipsa iubirii ce bântuie lumea. Astă disonanță
face parte din abisurile ce ne le lasă noaptea
cu manifestările ei de nebunie.
(Poate că într-o zi nu va fi necesară o cadelniță după poartă,
nici nu va fi nevoie de invocat suflete pure, setea presupune sunete noi
care să se rotească în irealitatea gâtlejului,
în astă tandrețe necunoscută a ombilicului tău, propriul călcâi al lui Ahile
ce se vrea pipăit, clarviziune pe o altă fereastră la răscrucea drumului.
Respirația este stranie când îmi vii în valuri mari,
când suntem împrăștiați, deja nu din causa violenței ecumenice,
ci de la delirul științei orgazmului.)
Nicicând democrația nu a avut un preț atât de înalt: plătim pentru centimetrii
de libertatate de care dispunem, cu acest abandon zilnic al demisolului
întunecos și folosit drept pâlnie a ecourilor nopții;
în oricare sărăcie, umbra dezgustului, careul spart al sentimentelor,
visul gata să nască noi obiecte, noi superficii
pentru abisul acesta, unde se obișnuește să se purifice scheletele
sau să le convertească în simple statistici pentru anuare.
Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa
*****
TIEMPO DE AFONÍAS
Es tiempo de navegar por zonas en declive, y no, precisamente,
en la lona horizontal de la planicie, impregnada de respiraciones
condensadas. Vemos el acontecer del aire, detenido
en la transpiración de moscardones, azores a la espera
del siguiente día para embriagarse de ceniza.
A ello sumamos la lava diaria de los cadáveres, soterrados
o en la intemperie, enajenados por tanta mano de hojarasca.
El follaje es siniestro a la luz de cada transeúnte: la intuición
se ha hecho necesaria para transpirar esta capilla ardiente
en que el aliento se ahoga ante un amanecer de niebla,
sin más lucidez que el viejo discurso del hollín.
(Con todo este contubernio, conspiraciones y transacciones,
no podemos, el uno al otro, encontrar nuestra propia habitación:
no sólo es la polilla que permea el ala, es que la tortura
nos viene de todas direcciones, arrasa con el alma,
penetra irremediablemente en el cuerpo,
tiene plenas facultades para sucumbir en nuestro territorio;
y así, con sobresaltos, debo pensar en la mansión de tu pubis;
sonreírle por otro lado al paisaje desbocado, lanzarme,
precipitarme en el desvarío de la esperma.)
No hay ciudad que escape a este flagelo. —Libramos la sombra
del pavimento y la encrucijada, muere el oído y el olfato.
El devenir nos asedia con hambre obstinada, espectros
que muerden espíritu y razón, —la palabra tiene rostro de lana,
incertidumbres parecidas al infinito de la noche,
a la angustia del desamor que habita al mundo. Esta afonía,
es parte de los acantilados que nos avienta la noche
con sus perfiles de locura.
(Un día quizá ya no sea necesario un incensario detrás de la puerta,
ni haya que invocar almas puras; la sed supone sonidos nuevos
que giren en el imaginario de la garganta,
en esa ternura desconocida de tu ombligo, mi talón de Aquiles
al tacto, videncia de otra ventana en la bifurcación del camino.
El aliento es extraño cuando te me vienes en marejadas,
Cuando somos azotados, ya no por la violencia ecuménica,
sino por el delirio de la ciencia del orgasmo.)
Jamás la democracia tuvo un precio tan alto: pagamos los centímetros
de libertad que tenemos, con ese abandono cotidiano del sótano
sombrío y el embudo de la noche en los ecos;
en cada penuria, la sombra del hastío, el patio roto de los sentidos,
el sueño a punto de parir nuevos objetos, nuevos exteriores
para este abismo, donde es costumbre purificar los esqueletos
o convertirlos en simples estadísticas para los anuarios…
André Cruchaga
E vremea de plutit prin zone înclinate, însă, cu siguranță,
nu pe pânza orizontală a câmpiei, impregnată de respirații
condensate. Vedem venirea aerului, reținut
în transpirația muscoilor, ulii în așteptarea
zilei următoare pentru a se îmbăta cu cenușă.
Să punem alături lava cotidiană a cadavrelor, îngropate
sau lăsate în voia soartei, înstrăinate de atâtea straturi de frunze.
Frunzișul este sinistru în lumina fiecărui trecător: intuiția
a devenit necesară pentru a face să transpire acest paraclis
în care respirația încetinește înspre un zori de zi încețoșat,
fără o altă luminozitate decât doar vechiul discurs al funiginii.
(Cu toată astă conjurație, conspirații și tranzacțiuni,
nu putem, unul pentru altul, să găsim propia noastră cameră:
nu e doar molia cea care găurește aripa, tortura ca atare
ne vine din toate direcțiile, face praf din suflet,
pătrunde iremediabil în corp,
are toate capacitățile pentru a intra în teritoriul nostru;
astfel, cu tresăriri, trebuie să gândesc la sediul pubisului tău;
să surâd pe de altă parte peisajului deschis, să mă lansez,
să cad în delirul spermei.)
Nu există niciun oraș care să evite flagelul. –Eliberăm umbra
pavajului și încrucișarea, sucombă auzul și mirosul.
Procesul în sine ne supune înfometării, spectre
ce mușcă din spirit și rațiune, -cuvântul are chip de lână,
incertitudini asemănătoare infinitului nopții,
amărăciunii de la lipsa iubirii ce bântuie lumea. Astă disonanță
face parte din abisurile ce ne le lasă noaptea
cu manifestările ei de nebunie.
(Poate că într-o zi nu va fi necesară o cadelniță după poartă,
nici nu va fi nevoie de invocat suflete pure, setea presupune sunete noi
care să se rotească în irealitatea gâtlejului,
în astă tandrețe necunoscută a ombilicului tău, propriul călcâi al lui Ahile
ce se vrea pipăit, clarviziune pe o altă fereastră la răscrucea drumului.
Respirația este stranie când îmi vii în valuri mari,
când suntem împrăștiați, deja nu din causa violenței ecumenice,
ci de la delirul științei orgazmului.)
Nicicând democrația nu a avut un preț atât de înalt: plătim pentru centimetrii
de libertatate de care dispunem, cu acest abandon zilnic al demisolului
întunecos și folosit drept pâlnie a ecourilor nopții;
în oricare sărăcie, umbra dezgustului, careul spart al sentimentelor,
visul gata să nască noi obiecte, noi superficii
pentru abisul acesta, unde se obișnuește să se purifice scheletele
sau să le convertească în simple statistici pentru anuare.
Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa
*****
TIEMPO DE AFONÍAS
Es tiempo de navegar por zonas en declive, y no, precisamente,
en la lona horizontal de la planicie, impregnada de respiraciones
condensadas. Vemos el acontecer del aire, detenido
en la transpiración de moscardones, azores a la espera
del siguiente día para embriagarse de ceniza.
A ello sumamos la lava diaria de los cadáveres, soterrados
o en la intemperie, enajenados por tanta mano de hojarasca.
El follaje es siniestro a la luz de cada transeúnte: la intuición
se ha hecho necesaria para transpirar esta capilla ardiente
en que el aliento se ahoga ante un amanecer de niebla,
sin más lucidez que el viejo discurso del hollín.
(Con todo este contubernio, conspiraciones y transacciones,
no podemos, el uno al otro, encontrar nuestra propia habitación:
no sólo es la polilla que permea el ala, es que la tortura
nos viene de todas direcciones, arrasa con el alma,
penetra irremediablemente en el cuerpo,
tiene plenas facultades para sucumbir en nuestro territorio;
y así, con sobresaltos, debo pensar en la mansión de tu pubis;
sonreírle por otro lado al paisaje desbocado, lanzarme,
precipitarme en el desvarío de la esperma.)
No hay ciudad que escape a este flagelo. —Libramos la sombra
del pavimento y la encrucijada, muere el oído y el olfato.
El devenir nos asedia con hambre obstinada, espectros
que muerden espíritu y razón, —la palabra tiene rostro de lana,
incertidumbres parecidas al infinito de la noche,
a la angustia del desamor que habita al mundo. Esta afonía,
es parte de los acantilados que nos avienta la noche
con sus perfiles de locura.
(Un día quizá ya no sea necesario un incensario detrás de la puerta,
ni haya que invocar almas puras; la sed supone sonidos nuevos
que giren en el imaginario de la garganta,
en esa ternura desconocida de tu ombligo, mi talón de Aquiles
al tacto, videncia de otra ventana en la bifurcación del camino.
El aliento es extraño cuando te me vienes en marejadas,
Cuando somos azotados, ya no por la violencia ecuménica,
sino por el delirio de la ciencia del orgasmo.)
Jamás la democracia tuvo un precio tan alto: pagamos los centímetros
de libertad que tenemos, con ese abandono cotidiano del sótano
sombrío y el embudo de la noche en los ecos;
en cada penuria, la sombra del hastío, el patio roto de los sentidos,
el sueño a punto de parir nuevos objetos, nuevos exteriores
para este abismo, donde es costumbre purificar los esqueletos
o convertirlos en simples estadísticas para los anuarios…
André Cruchaga
marți, 24 ianuarie 2012
Galata Kulesi
*
Împotriva vântului stă sunetul cupolei de la Galata
Sevgi Köse
Galata păstrează piatra roasă a secolelor pentru a trezi păpușa de cârpă a civilizației noastre.
Galata stinge pe înserate ecourile vieții pentru ca prizonierul fărădelegilor să vadă cum florile nopții –mușcatele și violetele- își deschid carcasele și ne arată visurile lor.
Galata trage cortinele ploii ce separă pungile de sub ochi ale insomniei în baraje ale realității, precum un soare aprins ce se agață pe la spate de ramurile vieții.
Galata face praf simțurile cu cioburile suferinței călătorilor.
Galata recunoaște oglinzile ce se găsesc printre diverse insecte de sub aripile păsărilor care populează gândul sublim.
Galata devorează desconcertată pielea stelelor căzute după mahmureala de la raki.
---Dacă ai o clipă liberă să vizitezi tomberoanele tristeții acestui oraș…
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
*****
GÁLATA KULESI
Contra el vent el so de la torre de Gàlata
Sevgi Köse
Gàlata guarda el cudol dels segles per a despertar el nin de drap de la nostra civilització.
Gàlata tanca al capvespre els ecos de la vida perquè el presoner de les anòmies veja com les flors de la nit –geranis i violes- obrin les seues faldes i ens mostren els seus somnis.
Gàlata descorre les cortines de pluja que separen les ulleres de l'insomne en els esperons de la realitat, com un sol carregat a les esquenes que es cargola a les branques del cep.
lGàlata espolsa els sentits amb el vidre del dolor dels vianants.
Gàlata reconeix els espills que es troben entre els insectes diferents davall de les ales dels ocells que posen el pensament encimalat.
Gàlata devora abstreta la pell de les estrelles caigudes després de la ressaca de raki.
---Si tenies un moment per a visitar els contenidors de la tristesa d'aquesta ciutat...
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
*****
GALATA KULESI
Contra el viento el sonido de la torre de Gálata
Sevgi Köse
Gálata guarda el canto rodado de los siglos para despertar el muñeco de trapo de nuestra civilización.
Gálata cierra al atardecer los ecos de la vida para que el prisionero de las anomias vea cómo las flores de la noche –geranios y violetas- abren sus faldas y nos enseñan sus sueños
Gálata descorre las cortinas de lluvia que separan las ojeras del insomne en los espolones de la realidad, como un sol cargado a las espaldas que se aferra a las ramas de la vida.
Gálata espolvorea los sentidos con el vidrio del dolor de los viandantes.
Gálata reconoce los espejos que se encuentran entre los insectos diferentes bajo las alas de los pájaros que posan el pensamiento encumbrado.
Gálata devora ensimismada la piel de las estrellas caídas tras la resaca de raki.
---Si tienes un momento para visitar los contenedores de la tristeza de esta ciudad...
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
Împotriva vântului stă sunetul cupolei de la Galata
Sevgi Köse
Galata păstrează piatra roasă a secolelor pentru a trezi păpușa de cârpă a civilizației noastre.
Galata stinge pe înserate ecourile vieții pentru ca prizonierul fărădelegilor să vadă cum florile nopții –mușcatele și violetele- își deschid carcasele și ne arată visurile lor.
Galata trage cortinele ploii ce separă pungile de sub ochi ale insomniei în baraje ale realității, precum un soare aprins ce se agață pe la spate de ramurile vieții.
Galata face praf simțurile cu cioburile suferinței călătorilor.
Galata recunoaște oglinzile ce se găsesc printre diverse insecte de sub aripile păsărilor care populează gândul sublim.
Galata devorează desconcertată pielea stelelor căzute după mahmureala de la raki.
---Dacă ai o clipă liberă să vizitezi tomberoanele tristeții acestui oraș…
Poem de Pere Bessó, traducere în română de Andrei Langa
*****
GÁLATA KULESI
Contra el vent el so de la torre de Gàlata
Sevgi Köse
Gàlata guarda el cudol dels segles per a despertar el nin de drap de la nostra civilització.
Gàlata tanca al capvespre els ecos de la vida perquè el presoner de les anòmies veja com les flors de la nit –geranis i violes- obrin les seues faldes i ens mostren els seus somnis.
Gàlata descorre les cortines de pluja que separen les ulleres de l'insomne en els esperons de la realitat, com un sol carregat a les esquenes que es cargola a les branques del cep.
lGàlata espolsa els sentits amb el vidre del dolor dels vianants.
Gàlata reconeix els espills que es troben entre els insectes diferents davall de les ales dels ocells que posen el pensament encimalat.
Gàlata devora abstreta la pell de les estrelles caigudes després de la ressaca de raki.
---Si tenies un moment per a visitar els contenidors de la tristesa d'aquesta ciutat...
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
*****
GALATA KULESI
Contra el viento el sonido de la torre de Gálata
Sevgi Köse
Gálata guarda el canto rodado de los siglos para despertar el muñeco de trapo de nuestra civilización.
Gálata cierra al atardecer los ecos de la vida para que el prisionero de las anomias vea cómo las flores de la noche –geranios y violetas- abren sus faldas y nos enseñan sus sueños
Gálata descorre las cortinas de lluvia que separan las ojeras del insomne en los espolones de la realidad, como un sol cargado a las espaldas que se aferra a las ramas de la vida.
Gálata espolvorea los sentidos con el vidrio del dolor de los viandantes.
Gálata reconoce los espejos que se encuentran entre los insectos diferentes bajo las alas de los pájaros que posan el pensamiento encumbrado.
Gálata devora ensimismada la piel de las estrellas caídas tras la resaca de raki.
---Si tienes un momento para visitar los contenedores de la tristeza de esta ciudad...
Pere Bessó
De Aigües turques, 2010
luni, 23 ianuarie 2012
Singurătate odihnitoare
*
Erau catargele bărcilor vârfuri de dinți în depărtare,
iar eu, visătoarea de o salvare pe mare între perinele de mătase,
cuib de lapte dulce de cocos găzduind un vis colorat în gura mea,
el nu va veni.
(Oare să-l fi văzut eu -stăpânul sărutului- fluturând o stea?)
Erau vârfurile degetelor mele palpitând perine fără de puls.
Lădițe cu sunete de violoncele în noptea cu luna în descreștere.
Plapume moi, chipul meu afundat printre ele,
el nu va veni.
Poem de Rosa Buk, traducere în română de Andrei Langa
*****
SOLEDAD DE PLUMAS
Eran mástiles los barcos dientes lejanos en cúspide,
y yo, soñadora de un rescate pirata entre almohadones de seda,
nido de cocos leche dulce habitando un sueño azul en mi boca,
él no vendría.
(¿Acaso yo lo vi -dueño del beso- agitando una estrella?)
Eran las yemas de mis dedos tactando plumas sin latidos.
Cajas añoradas de cellos en luna menguante.
Edredones abiertos mi rostro hundido en ellos,
él no vendría.
Rosa Buk
Erau catargele bărcilor vârfuri de dinți în depărtare,
iar eu, visătoarea de o salvare pe mare între perinele de mătase,
cuib de lapte dulce de cocos găzduind un vis colorat în gura mea,
el nu va veni.
(Oare să-l fi văzut eu -stăpânul sărutului- fluturând o stea?)
Erau vârfurile degetelor mele palpitând perine fără de puls.
Lădițe cu sunete de violoncele în noptea cu luna în descreștere.
Plapume moi, chipul meu afundat printre ele,
el nu va veni.
Poem de Rosa Buk, traducere în română de Andrei Langa
*****
SOLEDAD DE PLUMAS
Eran mástiles los barcos dientes lejanos en cúspide,
y yo, soñadora de un rescate pirata entre almohadones de seda,
nido de cocos leche dulce habitando un sueño azul en mi boca,
él no vendría.
(¿Acaso yo lo vi -dueño del beso- agitando una estrella?)
Eran las yemas de mis dedos tactando plumas sin latidos.
Cajas añoradas de cellos en luna menguante.
Edredones abiertos mi rostro hundido en ellos,
él no vendría.
Rosa Buk
vineri, 20 ianuarie 2012
Cărți poștale din Moldova
*
Așa cum eu nu am știut niciodată nimic de mecanică
nici bunelul meu nu-mi înțelege poezia și pasiunea pentru limba română;
presupun că de aia caut, Moldova, într-un atlas
pentru a stabili unde se edita revista Viața Basarabiei începând cu anul 1932.
“Moldova deveni stat independent în anul 1991
odată cu dezintegrarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste
și a mai fost parte integrantă din România pe timpul Războiului II Mondial,
când bunica ta muncea la o fabrică de chibrituri
în colonia Obrera“, - îmi zise bunelul pe un ton de istoriograf.
Bunelul meu nu mi-a înțeles niciodată poemele
și nici eu zgomotul motoarelor sale.
Cum era să gândesc la Moldova, dacă mă născusem în Coroneo, Guanajuato?
Ceva se întâmplase în Coroneo dacă se pierduseră toate actele
Registrului Civil. Au zis că pe străbunica mea o chema Crensciana,
însă Anita mea se numea Ana iar sâmbetele după amiază
îmi plăcea să o ascult cum povestea că au reținut-o
pentru port de armă în anii Revoluției.
Bunelul meu stă de două ore adunând și scăzând numere pe un șervețel,
apoi va pleca după pâine și va încălzi apă pentru canarul său.
Satul de unde se trage nu apare nici în google maps.
Acum deschide almanahul la pagina 40
și îl susține cu șervețelul său cernit în stil matematic,
doar spre a-mi spune: “Ce bine scrii despre toate, drăguțo.
E un oraș în apropierea Chișinăului care îmi amintește mult de Coroneo! “
Poem de Beatriz Estrada, traducere în română de Andrei Langa
*****
POSTALES DE MOLDAVIA
Así como yo nunca he entendido nada de mecánica
mi abuelo tampoco entiende mi poesía y mi pasión por el rumano;
supongo que por eso buscó, Moldavia, en un atlas
para ubicar dónde se publica desde 1932 la revista Viaţa Basarabiei.
"Moldavia se hizo estado independiente en 1991
con la desintegración de la Unión de Repúblicas Socialistas Soviéticas
y todavía era parte de Rumania en la Segunda Guerra Mundial,
cuando tu abuela trabajaba en una fábrica de cerillos
en la colonia Obrera", me dice con tono de historiador.
Mi abuelo nunca ha entendido mis poemas
ni yo el ruido de sus motores.
¿Cómo iba a pensar en Moldavia, si nació en una ranchería en Coroneo, Guanajuato?
Algo pasó en Coroneo que se extraviaron todas las actas
del Registro Civil. Dicen que mi bisabuela se llamaba Cresenciana
pero mi Anita se llamaba Ana y los sábados en la tarde
me gustaba escucharla decir que la detuvieron
por llevar parque en los años de la Revolución.
Mi abuelo lleva dos horas sumando y restando números en una servilleta,
luego saldrá por el pan y calentará agua para su canario.
El pueblo de donde viene no aparece ni en google maps.
Ahora abre el almanaque en la página 40
y la sostiene con su servilleta matemáticamente entintada,
sólo para decirme: "¡Qué bonito todo lo que escribes, chula.
Hay un pueblo cerca de Chişinău que me recuerda tanto a Coroneo!"
Beatriz Estrada
Așa cum eu nu am știut niciodată nimic de mecanică
nici bunelul meu nu-mi înțelege poezia și pasiunea pentru limba română;
presupun că de aia caut, Moldova, într-un atlas
pentru a stabili unde se edita revista Viața Basarabiei începând cu anul 1932.
“Moldova deveni stat independent în anul 1991
odată cu dezintegrarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste
și a mai fost parte integrantă din România pe timpul Războiului II Mondial,
când bunica ta muncea la o fabrică de chibrituri
în colonia Obrera“, - îmi zise bunelul pe un ton de istoriograf.
Bunelul meu nu mi-a înțeles niciodată poemele
și nici eu zgomotul motoarelor sale.
Cum era să gândesc la Moldova, dacă mă născusem în Coroneo, Guanajuato?
Ceva se întâmplase în Coroneo dacă se pierduseră toate actele
Registrului Civil. Au zis că pe străbunica mea o chema Crensciana,
însă Anita mea se numea Ana iar sâmbetele după amiază
îmi plăcea să o ascult cum povestea că au reținut-o
pentru port de armă în anii Revoluției.
Bunelul meu stă de două ore adunând și scăzând numere pe un șervețel,
apoi va pleca după pâine și va încălzi apă pentru canarul său.
Satul de unde se trage nu apare nici în google maps.
Acum deschide almanahul la pagina 40
și îl susține cu șervețelul său cernit în stil matematic,
doar spre a-mi spune: “Ce bine scrii despre toate, drăguțo.
E un oraș în apropierea Chișinăului care îmi amintește mult de Coroneo! “
Poem de Beatriz Estrada, traducere în română de Andrei Langa
*****
POSTALES DE MOLDAVIA
Así como yo nunca he entendido nada de mecánica
mi abuelo tampoco entiende mi poesía y mi pasión por el rumano;
supongo que por eso buscó, Moldavia, en un atlas
para ubicar dónde se publica desde 1932 la revista Viaţa Basarabiei.
"Moldavia se hizo estado independiente en 1991
con la desintegración de la Unión de Repúblicas Socialistas Soviéticas
y todavía era parte de Rumania en la Segunda Guerra Mundial,
cuando tu abuela trabajaba en una fábrica de cerillos
en la colonia Obrera", me dice con tono de historiador.
Mi abuelo nunca ha entendido mis poemas
ni yo el ruido de sus motores.
¿Cómo iba a pensar en Moldavia, si nació en una ranchería en Coroneo, Guanajuato?
Algo pasó en Coroneo que se extraviaron todas las actas
del Registro Civil. Dicen que mi bisabuela se llamaba Cresenciana
pero mi Anita se llamaba Ana y los sábados en la tarde
me gustaba escucharla decir que la detuvieron
por llevar parque en los años de la Revolución.
Mi abuelo lleva dos horas sumando y restando números en una servilleta,
luego saldrá por el pan y calentará agua para su canario.
El pueblo de donde viene no aparece ni en google maps.
Ahora abre el almanaque en la página 40
y la sostiene con su servilleta matemáticamente entintada,
sólo para decirme: "¡Qué bonito todo lo que escribes, chula.
Hay un pueblo cerca de Chişinău que me recuerda tanto a Coroneo!"
Beatriz Estrada
miercuri, 18 ianuarie 2012
Persoana întâia singular
*
Niciodată nu am dorit să fiu pasăre.
Nu știu de ce insist să păstrez aripile.
Pentru a o spune fără vreun pic de retorică
mă acomodez frontal în ceva ce amenință
să fie o reflexiune de ordin senzorial:
Termin de pus un poem simfonic de Lizst
pe telefonul mobil,
unde se reține un ego resemnat
a generației mele Kerouak-Ginsberg.
Sunt și alte simptome;
Mă imaginez samurai într-o pădure de oglinzi.
Navighez o lucarnă într-o luntre obișnuită.
Ceea ce-mi lipsește pentru a fi altă persoană
e să-mi cumpăr o casă în Toscana.
Nimic din toată asta nu a fost prevăzut
când mi-am lăsat extremitățile
ducând o uitare de mână,
umbrele -în caz că plouă-
și basmăluțele mele de luat rămas bun.
Am ajuns în zdrențe de partea cealaltă
a celor cinzeci și șapte de intersecții ale mele.
Mai bine accept să devieze acul busolei
și să mă lase să cad în rețea.
Ar trebui să se vândă într-un loc anume
o carte a existenței care să învețe o femeie
să nu redescopere propria sa istorie.
(Ceea ce-i impudic în poeme
este că femeia povestește mereu despre sine)
Poem de Tania Alegria, traducere în română de Andrei Langa
*****
EN PRIMERA PERSONA DEL SINGULAR
Nunca quise ser pájaro.
No sé por qué insisto en mantener las alas.
Por decirlo sin sombra de retórica
me acomodo de bruces en algo que amenaza
ser una reflexión de orden sensorial:
Acabo de instalar en el teléfono
un poema sinfónico de Liszt,
donde se infiere un ego dimitido
de mi generación Kerouak-Ginsberg.
Hay otros síntomas:
Me pienso samurái en un bosque de espejos.
Navego el tragaluz en un barco sin quillas.
Sólo me falta para ser otra persona
que me compre una casa en la Toscana.
Nada de eso estaba en lo previsto
cuando dejé mis márgenes
llevándome un olvido de la mano,
paraguas –por si llueve–
y mis pañuelos de decir adiós.
Llegué despaginada al otro lado
de mis cincuenta y siete travesías.
Mejor asumo que desvié la brújula
y me dejé caer en el sistema.
Deberían vender en algún sitio
un manual de existencia que enseñe una mujer
a no desescribir su propia historia.
(Lo que hay de impudicia en los poemas
es que una habla siempre de sí misma).
Tania Alegria
*****
NA PRIMEIRA PESSOA DO SINGULAR
Eu nunca quis ser pássaro.
E não sei porque insisto em conservar as asas.
Por dizê-lo sem sombra de retórica,
me acomodo de bruços em algo que ameaça
ser uma reflexão de ordem sensorial:
Acabo de instalar no telefone
um poema sinfônico de Liszt.
Daí se infere um ego demitido
da minha geração Kerouak-Ginsberg.
E há outros sintomas:
me sinto um samurai em floresta de espelhos,
navego a clarabóia num barco sem convés.
Noto que só me falta, para não ser eu mesma,
adquirir uma casa na Toscana.
No entanto, isso não era previsível
quando deixei atrás as minhas margens
levando certa urgência em esquecer,
um guarda-chuva – pode ser que chova –
e sete lenços de dizer adeus.
Cheguei despaginada ao outro lado
desta longa e confusa travessia.
Mais me vale assumir que escorreguei da bússola
e caí no regaço do sistema.
Deveriam vender em algum quiosque
um breviário que ensine uma mulher
a não desescrever a própria história.
(O que há de escandaloso na poesia
é que falamos sempre de nós mesmos.)
Tania Alegria
Niciodată nu am dorit să fiu pasăre.
Nu știu de ce insist să păstrez aripile.
Pentru a o spune fără vreun pic de retorică
mă acomodez frontal în ceva ce amenință
să fie o reflexiune de ordin senzorial:
Termin de pus un poem simfonic de Lizst
pe telefonul mobil,
unde se reține un ego resemnat
a generației mele Kerouak-Ginsberg.
Sunt și alte simptome;
Mă imaginez samurai într-o pădure de oglinzi.
Navighez o lucarnă într-o luntre obișnuită.
Ceea ce-mi lipsește pentru a fi altă persoană
e să-mi cumpăr o casă în Toscana.
Nimic din toată asta nu a fost prevăzut
când mi-am lăsat extremitățile
ducând o uitare de mână,
umbrele -în caz că plouă-
și basmăluțele mele de luat rămas bun.
Am ajuns în zdrențe de partea cealaltă
a celor cinzeci și șapte de intersecții ale mele.
Mai bine accept să devieze acul busolei
și să mă lase să cad în rețea.
Ar trebui să se vândă într-un loc anume
o carte a existenței care să învețe o femeie
să nu redescopere propria sa istorie.
(Ceea ce-i impudic în poeme
este că femeia povestește mereu despre sine)
Poem de Tania Alegria, traducere în română de Andrei Langa
*****
EN PRIMERA PERSONA DEL SINGULAR
Nunca quise ser pájaro.
No sé por qué insisto en mantener las alas.
Por decirlo sin sombra de retórica
me acomodo de bruces en algo que amenaza
ser una reflexión de orden sensorial:
Acabo de instalar en el teléfono
un poema sinfónico de Liszt,
donde se infiere un ego dimitido
de mi generación Kerouak-Ginsberg.
Hay otros síntomas:
Me pienso samurái en un bosque de espejos.
Navego el tragaluz en un barco sin quillas.
Sólo me falta para ser otra persona
que me compre una casa en la Toscana.
Nada de eso estaba en lo previsto
cuando dejé mis márgenes
llevándome un olvido de la mano,
paraguas –por si llueve–
y mis pañuelos de decir adiós.
Llegué despaginada al otro lado
de mis cincuenta y siete travesías.
Mejor asumo que desvié la brújula
y me dejé caer en el sistema.
Deberían vender en algún sitio
un manual de existencia que enseñe una mujer
a no desescribir su propia historia.
(Lo que hay de impudicia en los poemas
es que una habla siempre de sí misma).
Tania Alegria
*****
NA PRIMEIRA PESSOA DO SINGULAR
Eu nunca quis ser pássaro.
E não sei porque insisto em conservar as asas.
Por dizê-lo sem sombra de retórica,
me acomodo de bruços em algo que ameaça
ser uma reflexão de ordem sensorial:
Acabo de instalar no telefone
um poema sinfônico de Liszt.
Daí se infere um ego demitido
da minha geração Kerouak-Ginsberg.
E há outros sintomas:
me sinto um samurai em floresta de espelhos,
navego a clarabóia num barco sem convés.
Noto que só me falta, para não ser eu mesma,
adquirir uma casa na Toscana.
No entanto, isso não era previsível
quando deixei atrás as minhas margens
levando certa urgência em esquecer,
um guarda-chuva – pode ser que chova –
e sete lenços de dizer adeus.
Cheguei despaginada ao outro lado
desta longa e confusa travessia.
Mais me vale assumir que escorreguei da bússola
e caí no regaço do sistema.
Deveriam vender em algum quiosque
um breviário que ensine uma mulher
a não desescrever a própria história.
(O que há de escandaloso na poesia
é que falamos sempre de nós mesmos.)
Tania Alegria
luni, 16 ianuarie 2012
Nu se permite fumatul
*
Conversația s-a desfășurat în limitele parametrilor firești ai unui chestionar ce investighează relația dintre persoană și autor ce se petrece în interiorul unui scriitor, și asta a adăugat un dram de bun umor profesorului Kurt Bigot care se simți comod vorbind, printre altele, despre vremurile petrecute în colegiu, despre mătușa sa Inma și câinele său Hercules, fără să intre în polemici istoriografice. Recentul său articol “Vezuviul nu a paralizat Pompeiul” a cauzat un boom editorial și agitație în cercurile de istoriografi, care au pornit să-și descarce bateriile contra “acestui șarlatan străin“.
Se coborâ din taximetru și intră în vechiul edificiu al departamentelor –fără de ascensor– unde îi închiriaseră un mic locaș, considerând că nu va întârzia mai mult de o lună pe aici, asta cel mult.
Închise ușa și începu să urce scăroaiele de marmură; ducea dorul acelor vremi când se construia cu bun gust și material bun, și, încă o dată, se reîntâlni pe scara patrusprezece (deja v-am mai povestit despre aceasta) cu o fetiță de vreo opt sau zece ani, slăbuță, palidă, blondă, jucându-se absentă cu o păpușă. Trecea pur și simplu pe alături de ea fără să o salute, dar de data asta i se strecurase acel strop de bucurie în inimă, și îi vorbi.
−Bun găsit, fetiță.
Ea nu se întoarse să-l vadă și surâse fericită, dar fără să-i răspundă la salutare. Profesorul se simți tentat să se așeze alături de ea, dar se abținuse. Își aminti că o adolescentă din Statele Unite a acuzat un bărbat de faptul că ar fi dorit să o violeze doar pentru că acesta îi propusese să-i ajute a căra niște pungi de la un supermarket.
−Să ai o seară bună, − doar atât își permise să zică și își continuă drumul, copleșit că fetița îi vorbise, lucru care nu se întâmplă în adevăr, dar așa presupuse că ea îl urmărea cu privirea surâzând.
Se făcuse comod în micul său birou, servi un brandy, își aprinse pipa și răsfoi toate publicațiile –nu avuse timp să le citească pe toate– ce vizau cartea sa. La vederea unora zâmbea pentru reușitele imagini fotografice, în alte cazuri își încrețea fruntea din cauza redactărlor proaste ale ziaristului, moment în care îi atrase atenția sunetul pașilor diverselor persoane din curte și de pe scări, ce se auzeau din când în când și faptul că nimeni nu vorbea cu fetița. Se ridică, întredeschise ușa și privi spre scară; copila continua să stea acolo iar o doamnă obeză cobora pe scară fără să se întoarcă măcar pentru o clipă ca să privească spre fetiță. Închise ușa și reveni la treburile sale. După asta, din cauza unor bătăi ușoare în ușă, sări așa că era cât pe ce să verse vasul cu brandy. Îi displăcea permanenta sa stare nervoasă, în realitate însă îl deranjau toate în jur, toate zgomotele pe care nu le producea el personal.
Se ridică și văzu copila de pe scări. Nu era o idee bună ca ea să treacă pragul departamentului și nici ca el să iasă pentru a vorbi cu ea în culoar, nici nu știa ce să facă.
−O cunosc pe mătușa ta Inma−, zise liniștit copilă.
Un fior îi trecu prin spate iar apoi îl duse gândul că posibil ea văzuse inteviul pe care i-l luaseră la televiziune și pe care extraordinara imaginație a copiilor...
−Ea te-a iubit mult−, și surâse.
−Așteaptă-mă. Acușica ies−, îi ceru și închise ușa.
Își scoase halatul și îmbrăcă un maiou, jacheta, își puse pantofii și ieși în culoar. Copila plecase. O femeie trecu pe alături și îl preveni.
−Nu se permite fumatul în coridoare.
−Scuzați−, răspunse pierdut cu firea și căutând cu privirea în toate părțile.
Femeia își continuă calea iar profesorul o opri cu vocea sa.
−Fetița. Dumneata ai văzut-o?
−Nu există nici o fetiță în edificiu. Nu ai văzut anunțul în curte?
De asta, deci, un vorbește nimeni cu ea, – se gândi profesorul. Uneori persoanele se fac complicele acestor transgresiuni și colaborează păstrând secretele. De ce, însă, se expunea fiind așezată pe scări?
Femeia plecă și el rămase mut, privind în jos, poate că fetița se ascunse, până în momentul când un “pssst, pssst” îl făcu să se întoarcă vădit marcat.
−Vii să vizitezi pe cineva sau locuiești aici?
−Nu, − îi răspunse copila.
−Nu, adică cum?
−Că nu locuiesc, − și strânse puternic păpușa în brațe.
−Bine. Vizitezi pe cineva.
−Pe tine. În numele mătușii tale Inma.
−Bine. Să uităm de mătușa Inma.
−Ea nu a uitat de tine, așa că m-a rugat ca să…
−Ascultă, hai să vorbim… Ce nume porți?
−Inmaculada. Așa mă numeam eu de mică...
Acela era lucrul cel mai improbabil în viața unui om de știință și, cu toate acestea, i se întâmpla lui.
−Cum este posibil?, − se întrebă, asociind trăsăturile copilei cu ceea ce memoria sa reținuse de la mătușa sa Inma pe când era tănără iar apoi matură; se asemăna atât de mult acestei fetițe.
−De ce nu mi-ai vorbit mai înainte?, − zise profund mișcat profesorul.
Fetița porni să vorbească, însă începu să se evapore și el văzu doar cum mișcă buzele. Profesorul stătu înlemnit până o altă voce îl făcu să reacționeze.
−Nu înțelegeți? Aici nu se permite fumatul!
Julio Díaz Escamilla
Traducción al rumano: Andrei Langa
*****
NO SE PERMITE FUMAR
La entrevista estuvo dentro de los parámetros normales de un cuestionario que husmea la relación entre la persona y el autor en un escritor, y eso, puso una gotita de buen humor en el profesor Kurt Bigot quien se sintió cómodo hablando, entre otras cosas, de sus tiempos de colegio, su tía Inma y su perro Hércules, y no entrar en polémicas historiográficas. Su reciente publicación: “El Vesubio no congeló a Pompeya” había causado un boom editorial y revuelo en la sociedad de historiadores que comenzaron a afinar sus baterías contra “ese charlatán extranjero”.
Bajó del taxi y entró al viejo edificio de departamentos –sin ascensor− donde en el segundo nivel le habían contratado un pequeño ambiente, considerando que no estaría allí más de un mes, si mucho.
Cerró la puerta y comenzó a subir las amplias escalinatas de mármol; añoraba aquellos tiempos cuando se edificaba con buen gusto y buenos materiales, y, otra vez, volvió a encontrarse en el catorce escalón (ya los había contado días atrás) con una niña de unos ocho o diez años, delgada, pálida, rubia, jugando ausente con una muñeca. Siempre pasaba al lado de ella sin saludarla, pero esta vez, andaba esa cucharadita de alegría en su corazón, así que le habló.
−Hola, niña.
Ella lo volteó a ver y sonrió feliz, pero sin contestarle. El profesor tuvo toda la intención de sentarse al lado de ella pero se contuvo. Recordó que en Estados Unidos una jovencita acusó a un hombre de quererla violar sólo porque éste le ofreció ayudarla con unas bolsas de supermercado.
−Que pases buena tarde –se limitó a decir y siguió su camino, ansiando que la niña le hablara, lo cual no ocurrió pero supuso que ella lo seguía mirando sonriente.
En su pequeño departamento se puso cómodo, se sirvió un brandy, encendió su pipa y cargó con todas las publicaciones −no había tenido tiempo de leerlas todas− sobre su libro. En algunas sonrió por las buenas fotografías, en otras frunció el ceño por la mala redacción del periodista y, le llamó la atención escuchar pasos en el pasillo y escaleras de varias personas, en distintos momentos, y que nadie hablara con la niña. Se levantó, semi-abrió la puerta y miró hacia la escalera, la niña seguía allí y una señora gorda bajaba las escaleras sin siquiera voltear a ver a la pequeña. Cerró y volvió a lo suyo. Luego pegó un salto que casi le hace derramar su brandy por unos toquidos suaves en su puerta. Odiaba su perenne estado nervioso, aunque en realidad le molestaban todos, todos los ruidos que no fueran aquellos que él produjera.
Se levantó y la niña de las escaleras estaba allí. No era buena idea que pasara al departamento y tampoco que él saliera a charlar con ella en el pasillo, no sabía qué hacer.
−Conozco a tu tía Inma −dijo apasible la niña.
Un escalofrío recorrió por su espalda y luego cayó en la cuenta de que posiblemente ella habría visto la entrevista que le hicieron por televisión, y que la portentosa imaginación de los niños…
−Ella te quiere mucho −y sonrió.
−Espérame. Ahora salgo −le pidió y cerró la puerta.
Se quitó la bata y se vistió de camisa, saco y zapatos y salió al pasillo. La niña no estaba. Una mujer pasó cerca de él y le previno.
−No se permite fumar en los corredores.
−Perdone −contestó impaciente volteando a ver a todos lados.
La mujer iba a seguir su camino y el profesor la detuvo con su voz.
−La niña. ¿La ha visto usted?
−No hay niños en el edificio ¿no ha visto el rótulo en el patio?
Entonces por eso nadie habla con ella −pensó el profesor−. La gente, a veces, se hace cómplice de esas transgresiones, y colaboran guardando secretos ¿pero por qué se exponía sentándose en las escaleras?
La mujer se retiró y él se quedó parado allí viendo hacia abajo, quizá la niña se había escondido hasta que un “pssst, pssst” le hizo voltearse alterado.
−¿Vienes a visitar a alguien o vives aquí?
−No –respondió dulce la pequeña.
−No ¿qué?
−Que no vivo −y abrazó fuerte a su muñeca.
−Bien. Visitas a alguien, entonces.
−A ti. Es por tu tía Inma.
−Bien. Olvidemos a la tía Inma.
−Ella no se olvida de ti, por eso me pidió que…
−Escuchame, vamos a hablar… ¿cuál es tu nombre?
−Inmaculada. Así era yo de niña…
Aquello era lo más improbable en la vida de un científico y, sin embargo, estaba ocurriéndole a él.
−¿Cómo es posible? −Se preguntó, asociando los rasgos de la chiquilla con los que su memoria guardaba de su tía Inma joven y luego adulta; era tan parecida a esa niña.
−¿Por qué no me has hablado antes? −Dijo enternecido el profesor.
La niña iba a hablar pero comenzó a evaporarse y sólo la vio que movía los labios. El profesor estaba petrificado hasta que otra voz lo hizo reaccionar.
−¿Qué no entiende? ¡Aquí no se permite fumar!
Julio Díaz Escamilla
Conversația s-a desfășurat în limitele parametrilor firești ai unui chestionar ce investighează relația dintre persoană și autor ce se petrece în interiorul unui scriitor, și asta a adăugat un dram de bun umor profesorului Kurt Bigot care se simți comod vorbind, printre altele, despre vremurile petrecute în colegiu, despre mătușa sa Inma și câinele său Hercules, fără să intre în polemici istoriografice. Recentul său articol “Vezuviul nu a paralizat Pompeiul” a cauzat un boom editorial și agitație în cercurile de istoriografi, care au pornit să-și descarce bateriile contra “acestui șarlatan străin“.
Se coborâ din taximetru și intră în vechiul edificiu al departamentelor –fără de ascensor– unde îi închiriaseră un mic locaș, considerând că nu va întârzia mai mult de o lună pe aici, asta cel mult.
Închise ușa și începu să urce scăroaiele de marmură; ducea dorul acelor vremi când se construia cu bun gust și material bun, și, încă o dată, se reîntâlni pe scara patrusprezece (deja v-am mai povestit despre aceasta) cu o fetiță de vreo opt sau zece ani, slăbuță, palidă, blondă, jucându-se absentă cu o păpușă. Trecea pur și simplu pe alături de ea fără să o salute, dar de data asta i se strecurase acel strop de bucurie în inimă, și îi vorbi.
−Bun găsit, fetiță.
Ea nu se întoarse să-l vadă și surâse fericită, dar fără să-i răspundă la salutare. Profesorul se simți tentat să se așeze alături de ea, dar se abținuse. Își aminti că o adolescentă din Statele Unite a acuzat un bărbat de faptul că ar fi dorit să o violeze doar pentru că acesta îi propusese să-i ajute a căra niște pungi de la un supermarket.
−Să ai o seară bună, − doar atât își permise să zică și își continuă drumul, copleșit că fetița îi vorbise, lucru care nu se întâmplă în adevăr, dar așa presupuse că ea îl urmărea cu privirea surâzând.
Se făcuse comod în micul său birou, servi un brandy, își aprinse pipa și răsfoi toate publicațiile –nu avuse timp să le citească pe toate– ce vizau cartea sa. La vederea unora zâmbea pentru reușitele imagini fotografice, în alte cazuri își încrețea fruntea din cauza redactărlor proaste ale ziaristului, moment în care îi atrase atenția sunetul pașilor diverselor persoane din curte și de pe scări, ce se auzeau din când în când și faptul că nimeni nu vorbea cu fetița. Se ridică, întredeschise ușa și privi spre scară; copila continua să stea acolo iar o doamnă obeză cobora pe scară fără să se întoarcă măcar pentru o clipă ca să privească spre fetiță. Închise ușa și reveni la treburile sale. După asta, din cauza unor bătăi ușoare în ușă, sări așa că era cât pe ce să verse vasul cu brandy. Îi displăcea permanenta sa stare nervoasă, în realitate însă îl deranjau toate în jur, toate zgomotele pe care nu le producea el personal.
Se ridică și văzu copila de pe scări. Nu era o idee bună ca ea să treacă pragul departamentului și nici ca el să iasă pentru a vorbi cu ea în culoar, nici nu știa ce să facă.
−O cunosc pe mătușa ta Inma−, zise liniștit copilă.
Un fior îi trecu prin spate iar apoi îl duse gândul că posibil ea văzuse inteviul pe care i-l luaseră la televiziune și pe care extraordinara imaginație a copiilor...
−Ea te-a iubit mult−, și surâse.
−Așteaptă-mă. Acușica ies−, îi ceru și închise ușa.
Își scoase halatul și îmbrăcă un maiou, jacheta, își puse pantofii și ieși în culoar. Copila plecase. O femeie trecu pe alături și îl preveni.
−Nu se permite fumatul în coridoare.
−Scuzați−, răspunse pierdut cu firea și căutând cu privirea în toate părțile.
Femeia își continuă calea iar profesorul o opri cu vocea sa.
−Fetița. Dumneata ai văzut-o?
−Nu există nici o fetiță în edificiu. Nu ai văzut anunțul în curte?
De asta, deci, un vorbește nimeni cu ea, – se gândi profesorul. Uneori persoanele se fac complicele acestor transgresiuni și colaborează păstrând secretele. De ce, însă, se expunea fiind așezată pe scări?
Femeia plecă și el rămase mut, privind în jos, poate că fetița se ascunse, până în momentul când un “pssst, pssst” îl făcu să se întoarcă vădit marcat.
−Vii să vizitezi pe cineva sau locuiești aici?
−Nu, − îi răspunse copila.
−Nu, adică cum?
−Că nu locuiesc, − și strânse puternic păpușa în brațe.
−Bine. Vizitezi pe cineva.
−Pe tine. În numele mătușii tale Inma.
−Bine. Să uităm de mătușa Inma.
−Ea nu a uitat de tine, așa că m-a rugat ca să…
−Ascultă, hai să vorbim… Ce nume porți?
−Inmaculada. Așa mă numeam eu de mică...
Acela era lucrul cel mai improbabil în viața unui om de știință și, cu toate acestea, i se întâmpla lui.
−Cum este posibil?, − se întrebă, asociind trăsăturile copilei cu ceea ce memoria sa reținuse de la mătușa sa Inma pe când era tănără iar apoi matură; se asemăna atât de mult acestei fetițe.
−De ce nu mi-ai vorbit mai înainte?, − zise profund mișcat profesorul.
Fetița porni să vorbească, însă începu să se evapore și el văzu doar cum mișcă buzele. Profesorul stătu înlemnit până o altă voce îl făcu să reacționeze.
−Nu înțelegeți? Aici nu se permite fumatul!
Julio Díaz Escamilla
Traducción al rumano: Andrei Langa
*****
NO SE PERMITE FUMAR
La entrevista estuvo dentro de los parámetros normales de un cuestionario que husmea la relación entre la persona y el autor en un escritor, y eso, puso una gotita de buen humor en el profesor Kurt Bigot quien se sintió cómodo hablando, entre otras cosas, de sus tiempos de colegio, su tía Inma y su perro Hércules, y no entrar en polémicas historiográficas. Su reciente publicación: “El Vesubio no congeló a Pompeya” había causado un boom editorial y revuelo en la sociedad de historiadores que comenzaron a afinar sus baterías contra “ese charlatán extranjero”.
Bajó del taxi y entró al viejo edificio de departamentos –sin ascensor− donde en el segundo nivel le habían contratado un pequeño ambiente, considerando que no estaría allí más de un mes, si mucho.
Cerró la puerta y comenzó a subir las amplias escalinatas de mármol; añoraba aquellos tiempos cuando se edificaba con buen gusto y buenos materiales, y, otra vez, volvió a encontrarse en el catorce escalón (ya los había contado días atrás) con una niña de unos ocho o diez años, delgada, pálida, rubia, jugando ausente con una muñeca. Siempre pasaba al lado de ella sin saludarla, pero esta vez, andaba esa cucharadita de alegría en su corazón, así que le habló.
−Hola, niña.
Ella lo volteó a ver y sonrió feliz, pero sin contestarle. El profesor tuvo toda la intención de sentarse al lado de ella pero se contuvo. Recordó que en Estados Unidos una jovencita acusó a un hombre de quererla violar sólo porque éste le ofreció ayudarla con unas bolsas de supermercado.
−Que pases buena tarde –se limitó a decir y siguió su camino, ansiando que la niña le hablara, lo cual no ocurrió pero supuso que ella lo seguía mirando sonriente.
En su pequeño departamento se puso cómodo, se sirvió un brandy, encendió su pipa y cargó con todas las publicaciones −no había tenido tiempo de leerlas todas− sobre su libro. En algunas sonrió por las buenas fotografías, en otras frunció el ceño por la mala redacción del periodista y, le llamó la atención escuchar pasos en el pasillo y escaleras de varias personas, en distintos momentos, y que nadie hablara con la niña. Se levantó, semi-abrió la puerta y miró hacia la escalera, la niña seguía allí y una señora gorda bajaba las escaleras sin siquiera voltear a ver a la pequeña. Cerró y volvió a lo suyo. Luego pegó un salto que casi le hace derramar su brandy por unos toquidos suaves en su puerta. Odiaba su perenne estado nervioso, aunque en realidad le molestaban todos, todos los ruidos que no fueran aquellos que él produjera.
Se levantó y la niña de las escaleras estaba allí. No era buena idea que pasara al departamento y tampoco que él saliera a charlar con ella en el pasillo, no sabía qué hacer.
−Conozco a tu tía Inma −dijo apasible la niña.
Un escalofrío recorrió por su espalda y luego cayó en la cuenta de que posiblemente ella habría visto la entrevista que le hicieron por televisión, y que la portentosa imaginación de los niños…
−Ella te quiere mucho −y sonrió.
−Espérame. Ahora salgo −le pidió y cerró la puerta.
Se quitó la bata y se vistió de camisa, saco y zapatos y salió al pasillo. La niña no estaba. Una mujer pasó cerca de él y le previno.
−No se permite fumar en los corredores.
−Perdone −contestó impaciente volteando a ver a todos lados.
La mujer iba a seguir su camino y el profesor la detuvo con su voz.
−La niña. ¿La ha visto usted?
−No hay niños en el edificio ¿no ha visto el rótulo en el patio?
Entonces por eso nadie habla con ella −pensó el profesor−. La gente, a veces, se hace cómplice de esas transgresiones, y colaboran guardando secretos ¿pero por qué se exponía sentándose en las escaleras?
La mujer se retiró y él se quedó parado allí viendo hacia abajo, quizá la niña se había escondido hasta que un “pssst, pssst” le hizo voltearse alterado.
−¿Vienes a visitar a alguien o vives aquí?
−No –respondió dulce la pequeña.
−No ¿qué?
−Que no vivo −y abrazó fuerte a su muñeca.
−Bien. Visitas a alguien, entonces.
−A ti. Es por tu tía Inma.
−Bien. Olvidemos a la tía Inma.
−Ella no se olvida de ti, por eso me pidió que…
−Escuchame, vamos a hablar… ¿cuál es tu nombre?
−Inmaculada. Así era yo de niña…
Aquello era lo más improbable en la vida de un científico y, sin embargo, estaba ocurriéndole a él.
−¿Cómo es posible? −Se preguntó, asociando los rasgos de la chiquilla con los que su memoria guardaba de su tía Inma joven y luego adulta; era tan parecida a esa niña.
−¿Por qué no me has hablado antes? −Dijo enternecido el profesor.
La niña iba a hablar pero comenzó a evaporarse y sólo la vio que movía los labios. El profesor estaba petrificado hasta que otra voz lo hizo reaccionar.
−¿Qué no entiende? ¡Aquí no se permite fumar!
Julio Díaz Escamilla
miercuri, 11 ianuarie 2012
Visul
*
Să afli viziunea exactă a unui tablou,
ori ce se ascunde după cuvintele unui poem,
să tremuri cu o carte în mână,
să te eliberezi,
pentru o clipă să nu atingi solul,
să găseşti visul în pat,
sau poziţia spatelui în arenă,
tot ce ţi-ai dorit să înmagazinezi
într-un poem cum e acesta.
Poem de Helena Bonals, traducere în română de Andrei Langa
*****
LA JEIA
Trobar la visió exacta d’un quadre,
o el que hi ha darrere un poema,
vibrar amb un llibre,
alliberar-te,
per un instant no tocar de peus a terra,
trobar la jeia al llit,
o la posició de l'esquena en la sorra,
tot el que voldries conservar
en un poema com aquest.
Helena Bonals
*****
EL SUEÑO
Encontrar la visión exacta de un cuadro,
o lo que hay tras un poema,
vibrar con un libro,
liberarte,
por un instante no tocar el suelo,
encontrar el sueño en la cama,
o la posición de la espalda en la arena,
todo lo que querrías conservar
en un poema como este.
Helena Bonals
Să afli viziunea exactă a unui tablou,
ori ce se ascunde după cuvintele unui poem,
să tremuri cu o carte în mână,
să te eliberezi,
pentru o clipă să nu atingi solul,
să găseşti visul în pat,
sau poziţia spatelui în arenă,
tot ce ţi-ai dorit să înmagazinezi
într-un poem cum e acesta.
Poem de Helena Bonals, traducere în română de Andrei Langa
*****
LA JEIA
Trobar la visió exacta d’un quadre,
o el que hi ha darrere un poema,
vibrar amb un llibre,
alliberar-te,
per un instant no tocar de peus a terra,
trobar la jeia al llit,
o la posició de l'esquena en la sorra,
tot el que voldries conservar
en un poema com aquest.
Helena Bonals
*****
EL SUEÑO
Encontrar la visión exacta de un cuadro,
o lo que hay tras un poema,
vibrar con un libro,
liberarte,
por un instante no tocar el suelo,
encontrar el sueño en la cama,
o la posición de la espalda en la arena,
todo lo que querrías conservar
en un poema como este.
Helena Bonals
marți, 10 ianuarie 2012
Efemeride
*
Orice umbră e frumoasă în deşert.
Ignoraţi şi bolnavi, pretindem
la partea noastră de lumină în drum.
Suntem echivalentul unui vis,
vieţi ce valorează mai mult fiind efemere.
Jorge Barco
Trăim închişi în baloane transparente (ed. Origami, 2011)
Traducción al rumano: Andrei Langa
*****
FUGACES
Cualquier sombra es hermosa en el desierto.
Ignorados y enfermos reclamamos
nuestra parte de luz en la distancia.
Somos lo equivalente a un sueño,
vidas que valen más por ser fugaces.
Jorge Barco
Vivimos encerrados en burbujas transparentes (ed. Origami, 2011)
Orice umbră e frumoasă în deşert.
Ignoraţi şi bolnavi, pretindem
la partea noastră de lumină în drum.
Suntem echivalentul unui vis,
vieţi ce valorează mai mult fiind efemere.
Jorge Barco
Trăim închişi în baloane transparente (ed. Origami, 2011)
Traducción al rumano: Andrei Langa
*****
FUGACES
Cualquier sombra es hermosa en el desierto.
Ignorados y enfermos reclamamos
nuestra parte de luz en la distancia.
Somos lo equivalente a un sueño,
vidas que valen más por ser fugaces.
Jorge Barco
Vivimos encerrados en burbujas transparentes (ed. Origami, 2011)
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)